Pariul pe Timișoara

460

Sărăcită profund de un anume sentiment al demnității ei istorice (prin emigrarea masivă, la finele anilor ’80, în special, a etnicilor germani, dar și a evreilor ori a maghiarilor, majoritatea acestora oameni de ispravă, profesioniști autentici în meseriile lor), Timișoara a suferit mult timp – după ,,miracolul” Decembrie 1989 – de un soi de boală a somnului, o letargie realist-magică, specifică, parcă, personajelor din marile romane latino-americane.

Oraș de frontieră, deschis și tolerant cu toți cei care i-au călcat ,,pragul” în acest ultim sfert de veac, Timișoara a dat mereu senzația că poate realiza infinit mai mult decât a reușit cu adevărat în această perioadă de libertate și de democrație ,,controlată” de un Centru, aproape întotdeauna șicanator în raport cu dorințele și cu exprimările sale. Să ne amintim de primii ani de după 1990, când, nu de puține ori, acest oraș și o mare parte din oamenii lui au suferit, la propriu, umilințe greu de înțeles și de acceptat din partea unei bune părți a compatrioților noștri.

Multe dintre aceste nedreptăți au fost alimentate ( știm bine, astăzi) cu sârg și ticăloșie de ,,cerberii” puterii politice, instalate perfid și fără o legitimitate autentică, la butoanele națiunii.

Multă vreme, mai apoi, Timișoara a băltit și ea în oceanul mediocrității generale din societatea românească, neavând șansa de a fi, practic, reprezentată, la nivel de autoritate centrală, de lideri politici plecați de aici, măcar în parte decenți, sub raport etic, profesional ori moral.

Trecut-au anii, vorba unui mare intelectual cu o fibră etică de invidiat, Virgil Ierunca, și iată că Orașul a început să tresară, periodic, măcar, din torpoarea care l-a cuprins atâta amar de vreme.

Pesemne că istoria lui veche și încărcată de demnitatea ,,părinților fondatori” nu are de gând să-l părăsească definitiv niciodată, dându-i aproape nesperate imbolduri, la intervale regulate de timp.

Așa încât, reîncărcată cu suflet, intelect și o bună doză de șansă, odată cu nominalizarea ei drept capitală europeană a culturii, Timișoara are de jucat câteva cărți însemnate în anii ce vin.

E la fel de adevărat că semnele unei reprezentări redutabile a premiului obținut nu se întrevăd prea fericit, de la nominalizare și până în clipa de față, cel puțin. Timișoarei continuă să-i lipsească o elită politică autentică, cum se întâmplă de ani buni în cazul Clujului, unde interesele locale au fost mereu bine susținute de la stânga la dreapta.

Capitalei Banatului îi mai lipsește, din păcate, și o elită culturală autentică, dovadă că, vreme de peste 30 de ani, intelectualii publici locali nu au fost capabili să construiască în jurul lor o editură cu impact național, cum e Poliromul Ieșean, de pildă, nici publicații culturale solide, prin care să influențeze, serios, centrul.

Tot atât de adevărat este că nici universitățile locale nu au reușit să ofere un anume tip de expertiză și nici să creeze, prin liderii lor, un curent de opinie, în stare să determine Bucureștiul, cu toate instituțiile sale de putere, să întoarcă mai des capul spre noi și să respecte mai mult Banatul.

Principala universitate a orașului, una generalistă, e vorba de Universitatea de Vest, nu a avut niciodată capacitatea să producă, prin vectorii ei politici și culturali, un curent de opinie favorabil punerii Timișoarei în lumina unui oraș, altminteri bogat și rafinat, de prim-plan la nivel național.

Cu toate acestea, Timișoara și oamenii ei respiră constant aerul european veritabil, se modernizează grație, mai ales, corporațiilor și firmelor locale, și infinit mai puțin ca urmare a acțiunilor liderilor săi politici și administrativi.

Pariul pe viitorul bun, demn și virtuos al acestui oraș încântător, finalmente – care peste doi ani va fi Capitala Culturală a Europei – merită însă jucat la cele mai bune case de pariuri de oriunde, pe această planetă.

LĂSAȚI UN MESAJ