Palatele care fac Timișoara să „plângă”. Mafia care a urâțit orașul își dezvăluie chipul!

745

Documentarea pentru două filme, Prinți și cerșetori și Baronii romilor, realizate pentru TVR 2  împreună cu echipa TVR Timișoara, m-au purtat timp de un an prin țară în căutarea unei chei de înțelegere a fenomenului cunoscut sub numele de „palatele romilor”. Monumentale, imitând palazzo-uri italiene, castele franțuzești, nemțești sau austriece ca în Banat, sau case mari cu acoperișuri de tablă în formă de pagodă și inscripții din cele mai năstrușnice ca în zona de sud, Olt, Dolj, Teleorman și în Moldova, ori hibride ca în Transilvania, construcțiile romilor ivite după 1990 nu încetează să uimească, să intrige, să stârnească interes. Doi fotografi străini, italianul Massimo Vicinanza și belgianul Sebastien Cuvelier au scos albume fastuoase, primul în 2008, cu titlul Kastellos. Architettura rom in Romania, al doilea, în 2013, sub titlul Gypsy Queens.

Mica Vienă… rediviva

La un an-doi după Revoluție, când administrația încă nu se dezmeticise, improvizând printre demonstrații anti-Iliescu și precaritatea urbană lăsată de dictatură, în Timișoara a început un proces de edificare în zona Gara Mică, cartier lăturalnic cu case mici și curți spațioase. Romii cu stare, care făcuseră diverse servicii autorităților comuniste și avuseseră în schimb libertate de mișcare peste granițele ferecate, au cumpărat străzi întregi de-a lungul căii ferate și au pornit să își recompună statutul social prin construcții grandioase, inspirate din arhitectura clasică vieneză sau germană, pe unde i-au purtat pe romi afacerile. Practic, aduceau poze și cereau inginerilor sau arhitecților să reproducă acele palate. Un exemplu este o replică micșorată a Villei Rotonda de lângă Vincenza, ridicată pe strada Demetriade 17, altul este o copie a intrarii de la CEC Bank din București. Până în 1997 apăruseră deja peste 70–80 de astfel de palate în diverse faze de construcție, dar primăria nu avea în evidență decât 35, așa cum declara fostul primar, Gh. Ciuhandu, din perioada 1996–2012. De altfel, legalitatea n-a fost o prioritate timp de 10–15 ani, nici pentru proprietari, nici pentru autorități.

Prima casă în care am intrat acum 10–12 ani a fost cea de pe str. Demetriade nr. 4, a familiei Covaci: un edificiu masiv, retras de la stradă, cu fântână arteziană, scări monumentale și coloane placate cu marmură albă, turnuri ronde acoperite cu plăci de cupru și uși triple, sculptate în lemn masiv. Prima incintă este un salon spațios, sală de bal cu tavan stil catedrală, unde, în două medalioane, sunt pictați stăpânii casei, domnul Covaci și doamna Pia. Sus, în semicerc, o galerie de-a lungul căreia se află dormitoarele. Doamna Pia îmi arată și baia cu piscină interioară, decorată cu motive japoneze. Am voie să privesc, dar nu să fotografiez sau să filmez. Tragem cadre din exterior, cu panoramări pe coloane și pe cei 27 de baluștri ai balcoanelor care subliniază simetriile clădirii. Ceva vreme înainte, proprietarii transformaseră clădirea în hotel botezat Grand Hotel Tomi, după numele odraslei. Afacerea n-a prea mers, în consecință cele 4 stele agățate fără evaluare pe fațadă au fost date jos, iar casa a revenit la destinația inițială. Notez că, așa cum se cuvine la casele „aristocratice”, există aici servitoare alese după criterii stricte de stăpâna casei: să fie blonde, cuminți și harnice. Nu angajează tuciurii. Pentru servitorime s-a păstrat o casă mai mică la stradă, unde stau adeseori și stăpânii, că e mai intim. Toate semnele opulenței sunt la vedere, inclusiv un fel de blazon cu ciucuri străjuind intrarea. Doamna Pia este mândră de proprietățile familiei, care sunt mai multe, palatul fiind perla. Și totuși, e îmbufnată: „Noi am făcut Timișoara frumoasă, dar voi tot țigani ne ziceți!”, îmi trântește la despărțire.

Prestigiul nomadului sedentarizat

Recensământul din 2011 nu înregistrează mai mult de 15.000 de romi în județul Timiș, dar cifra nu acoperă realitatea. Obișnuiți cu marginalizarea, țiganii își ascund adesea etnia. Partida Romilor Pro Europa dă alte cifre: 35–40.000 în Timiș, din care jumătate în Timișoara. Aflați aproape de graniță, romii timișoreni chivernisiți au găsit repede oportunități de a înmulți banii prin îndeletniciri mai mult sau mai puțin licite. Traficul de mașini, comerțul neautorizat etc. au fost primele surse, ca pentru mulți alți cetățeni din regiune. Suspiciunile de trafic de persoane, cerșetorie, furt în Occident au fost justificate. Poliția germană, austriacă și română au avut destule cazuri de cercetat. Sumele mari de bani câștigate repede după Revoluție au deschis romilor o perspectivă nouă de așezare în comunitatea urbană multiculturală a Timișoarei.

Bogăția trebuia arătată lumii pentru a fi câștigat respectul de care etnia nu s-a bucurat. Așa s-au născut peste 200 de palate țigănești, conform estimării arhitectului-șef, Sorin Ciurariu. Nevoia de reprezentare și de prestigiu social s-a tradus în construcții grandilocvente, sfidătoare, explică arhitecții care s-au ocupat de fenomen, ca Ion Andreescu, Vlad Gaivoronschi sau Rudolf Graf.

Palatul… exprimă capacitatea economică a unei familii sau a unui individ de a rivaliza cu bulibașa comunității respective și, mai important, transformă capitalul economic acumulat în capital simboloc, capabil să pună în discuție ierarhia socială existentă la un moment dat”, arată Graf, autorul studiului Palatele țigănești. Arhitectură și cultură.

Deși efervescența construirii indică o mutație culturală importantă, și anume abandonarea definitivă a nomadismului, imitația și competiția între clanuri continuă să caracterizeze procesul, iar specificul etniei rămâne determinant, prin organizarea de clan și importanța descendenților masculini. Există tendința de a construi pentru fiecare fiu câte un palat, observă Rudolf Graf.

Fostul lider al romilor bănățeni, Nicolae Mihai zis Benga, decedat între timp, îmi mărturisea prin 2006 că a construit casa din str. Romulus 11, ornamentată cu monograma sa expusă pe fațadă, de nevoie: „Dacă nu făceam casa asta nu mai asculta nimeni de mine”. În 2014, ginerele său a dotat-o cu două turle inexistente în planul aprobat în 1990, și astfel a intrat în conflict cu primarul Robu, care tocmai declarase război turnulețelor. Fără turnulețe, funcțiunea principală de expunere a puterii și importanței familiei riscă să eșueze. Edilii au încercat diverse variante pentru a convinge clanurile de romi din Timișoara să renunțe la turnuri. S-a prevăzut chiar o taxă specială pe turnulețe, „taxă exotică” după cum a caracterizat-o o avocată, atât timp cât nu figurează în Codul Fiscal. Arhitectul-șef Ciurariu spune că azi se procedează cu minimă constrângere, convingând proprietarii să renunțe, când fac modificări, la ornamente nerelevante, la moda șarpantelor frânte, la turnulețe și la acoperișuri negre, care sunt interzise, în favoarea celor roșii sau brune. „Îi ținem la ascultare de vreo cinci-șase ani”, subliniază arhitectul-șef, lăsând istoria construcțiilor ilegale să doarmă în pace.

Modelul mental al palatelor țigănești este Casa Poporului

Un tur al palatelor țigănești din Timișoara, azi răspândite în mai multe zone, din Calea Aradului până în Calea Buziașului și spre Calea Șagului, relevă similitudini care fac aceste construcții identificabile ca aparținând romilor. Toate sunt masive, au acoperișuri specifice, indiferent dacă includ turle sau nu, sunt bogat ornamentate și construite după principiul simetriei. Rudolf Graf arată că nu unitatea de stil este caracteristică, fiindcă etnia nu are inhibiții culturale în a inova amestecând stiluri, ci rolul reprezentativ, în dauna funcționalității. Multe spații din aceste case nu sunt folosite decât ca spații ceremoniale, accentuând „caracterul teatral”, intenția de a obține admirație și respect. Și în Banat, unde există totuși toalete în interior, spre deosebire de unele „pagode” din satele sudice unde WC-ul e în curte, familia se restrânge în casa mică sau într-o singură cameră, reminiscență a nomadismului. Arhitecta Mariana Celac, consultată de noi pentru realizarea filmelor documentare, susține că modelul mental al romilor este unul similar cu cel al lui Ceaușescu: „Autorii palatelor cu turle au privit cu interes la această hiperbolă care este Casa Poporului”, spune autoarea studiului Tinseltown, scris în colaborare cu Iosif Király și Marius Marcu-Lapadat. Nu doar fațadele triumfale, ci toată ornamentica, axele de simetrie, masivitatea indică o grandomanie demonstrativă.

În Timișoara, din 1990 până în 1998, mai puțin de jumătate din proprietari au apelat la arhitecți, eventual acceptau ingineri constructori, în schimb îi plăteau în aur pe meșterii care lucraseră la Casa Poporului. Asemănările vin și de aici. Majoritatea palatelor au fost construite pe durată de ani, în funcție de cum se acumulau banii aduși din incursiunile în străinătate. De aceea, construcțiile au părut, unele par și azi, neterminate. Veniți acasă din Germania, Franța, Austria, Italia, Belgia, Elveția sau din țările scandinave, romii bogați schimbă în permanență ceva, în funcție de ce văd și cred că e la modă. Acesta e motivul pentru care constructorii au băgat tone de beton în structură, pentru a rezista la schimbările frecvente: o coloană desființată, schimbarea unui balcon, renunțarea la o cameră etc. „Pagodele” din Ivești, Buzescu sau Strehaia au primit în ultimii ani acoperiș de țiglă în locul sclipitoarelor acoperișuri de tablă. Și în Timișoara, palatele mai recente au folosit țigla, neputând concura cu „baștanii” care au pus costisitoare plăci de cupru. Pentru a nu părea mai prejos, au preferat țigla neagră, pentru asemănare. Tipică pentru dinamica palatelor rome, este movila de nisip/moloz din față, semn al flexibilității unei comunități care vrea să își exprime mândria de neam prin arhitectură, însă fără constrîngeri culturale.

”Arhitecții timișoreni care au acceptat să proiecteze astfel de case, puțini de altfel, nu sunt bine priviți de breaslă. Printre primii a fost Nicolae Bușilă pe care unele voci din Ordinul Arhitecților l-au comparat cu un croitor care se pliază pe gustul clientului, chiar dacă e dizgrațios.

Nu știu exact câte case țigănești s-au ridicat după proiectele mele, însă eu sunt convins că viitorul va demonstra că am avut dreptate când am decis să promovez și să dezvolt acest stil arhitectural. Să lăsăm timpul să ne judece! Nu cred că prin comandarea acestor soluții arhitecturale țiganii au încercat să-și găsească o identitate culturală. În general, ei fug cu disperare de pecetea ce o poartă în spate, cea de țigan. Au încercat ca palatele lor să semene cu altceva, nu să poarte amprenta etniei… Oricum, timpul va cicatriza aceste răni de pe fața orașului, unele clădiri vor fi acoperite de textura urbană, însă cele reprezentative vor trece, cu siguranță, testul vremurilor”, declara Nicolae Bușilă presei.

Constructorul cel mai dedicat a fost dl Neagoe, prin Italrom, unul din primele trusturi de profil din zonă. El a ridicat palatele din zona Gării Mici, dintre care unul a devenit Hotel Larisa. Deși bănoasă, afacerea nu s-a terminat bine fiindcă directorul Italrom a cumpărat de la cel mai bogat și mai șmecher baștan, Ionelaș Cârpaci, alias Ionel Sander după numele nou, un teren luat prin tertipuri ilegale de la Primărie și revândut. Încurcăturile și procesele au dus firma la faliment și au contribuit la decăderea patronului, amenințat să își piardă propria casă.

Legea cea de pe urmă
 
După dezmățul de construcții fără autorizație din anii 1990–2000, și nu e vorba doar de romi, a venit timpul socotelilor. Primăria a fost nevoită să observe ritmul alert al aparițiilor ilegale, străine de peisajul urban timișorean și să ia măsuri, mai ales că veneau reclamații de la cetățeni. Mulți considerau casele opulente ale romilor „țipătoare”, „kitsch”, ”sfidătoare”. Ironic, clădirea de pe strada Romulus nr. 60, unde își are sediul Inspectoratul pentru disciplina în construcții, e lipită de un palat țigănesc care a mușcat și din terenul ISC. Dacă în 1996 primarul Ciuhandu declara presei că are 19 procese verbale de contravenție, în 2008 se strânseseră peste 250. Pe rolul instanțelor zăceau și mai zac zeci de procese intentate de Primărie solicitând demolarea construcțiilor ilegale.„Când am avut sentinţe definitive, irevocabile şi executorii, am procedat la demolări. Demolări de case s-au făcut la următoarele adrese: str. Pasteur 2, Calea Aradului 81, str. Ialomiţa 51, str. Şt. O. Iosif 36–38, str. Glad 29, Bv. Mihai Viteazul 5, str. Prislop 7. De asemenea, s-a demolat o capelă în cimitirul din Calea Buziaşului”, a raportat fostul primar la încheierea celui de-al patrulea mandat, în fața opiniei publice care l-a învinuit că i-a lăsat pe țigani să facă ce vor. Nici demolările n-au fost ușoare. De la sentința definitivă a trecut un an sau chiar trei ani până la executare, cum s-a întâmplat la intervențiile din str. Prislop și Bdul Mihai Viteazul. Capacitatea clanurilor de a se coaliza și de a produce un show tragi-comic la fața locului nu poate fi ignorată. Țipete au fost și în 2008 pe str. Ialomița 51, scandal a ieșit și în 2012, când s-a pus la pământ unul din palatele lui Rudolf Stancu. S-au auzit acuzații de corupție la adresa funcționarilor de la Primărie, s-au auzit reproșuri la adresa instanțelor de judecată pentru blocarea unor decizii de demolare. După 2012, municipalitatea a ales tactica nebeligerantă a apelului la intrare în legalitate. Uneori a mers, alteori nu.

 

LĂSAȚI UN MESAJ