Orașul dintre două provincii ce a fost asemuit cu o localitate toscană încercă să reînvie

310

Așa cum reiese din prima parte a istorisirii despre târgul de pe Mureș soarta locurilor și a locuitorilor nu a fost deloc lină. Nu prea au fost în istorie Lipovei prea multe decenii de pace și liniște. Când unii când alții din puternicii zilelor de atunci au dorit să stăpânească cetatea ce deschidea drumul Ardealului dinspre pusta bănățeană. Nici o schimbare a conducătorilor nu a fost pașnică și lipsită de necazuri. Toate războaiele, răzmerițele ori asediile nenumărate au lăsat în urmă victime. Multă lume a plecat în bejenie. Alții au fost aduși din toate colțurile continentului pentru a revitaliza viața din localitatea-cetate.
Povestea atât de plină de răsturnări de situație a orășelului Lipova pare a fi un scenariu de film de acțiune dacă nu ar fi decât o urâtă înșiruire de fapte militare a forțelor ce se încleștau pentru a controla un petec de provincie mărginașă a imperiilor din jur.


Lipova și împrejurimile sale au fost locuite până în secolele al XVI-lea dar și cel de al XVII-lea, după cum o trădează și numele, preponderent de o popolație de origine sârbă. Aceștia au plecat la începutul secolului al XVIII-lea și au fost treptat înlocuiți de românii din satele din jur de pe dealurile și munții Zarandului. Unii au venit și mai de departe din zonele mai înalte ale munților Apuseni.

Primii locuitori de limbă germană au venit imediat după războaiele dintre otomani și habsburgi cam odată cu populația română. Aceștia au fost invalizii armatei imperiale austriece stabilite aici. Lipova devine din 1718 unul din centrele unuia dintre districtele nordice ale Banatului. În 1724, două sute de familii germane din Bavaria de Vest și Saxonia s-au mutat în oraș și în satele ce se formau pe valea Mureșului. Aceștia au venit ca într-un El Dorado după cum era descris în propaganda noilor autorități ce voiau repopularea zonei. Dar nici traiul prea îndestulat din țările lor de origine nu este departe de exodul de populație.

În anul 1764 cu un al doilea val de colonizări au mai sosit alte 71 de familii de limbă germană din zonele de sud vest ale spațiului germanic. De data aceasta se simțea o nevoie acută de meșteșugari lemnari, fierari și constructori. Apoi în 1780 și 1784, odată cu cel de-al treilea val al colonizărilor, au sosit și mai mai mulți germani dar și francofoni din zonele Lorenei și ale Alsaciei.

Meșterii tâmplarii care construiau acele nave simple ce coborau pe Dunăre cu migranți erau căutați pentru priceperea lor la folosirea fierăstrului și a ciocanului. Motiv pentru care erau concentrați într-o breaslă de meșteri din anul în 1768.

Lipova a trecut după anul 1778 în jurisdicția comitatului de Timișoara și a fost reședința de district.

Viața economică a crescut repede. Agricultura și manufacturile au înflorit. Documente din 1819 consemnează că aici, la Lipova, se „cultivă vița de vie, multe fructe și porumb, se cresc multe vite, se cresc multe albine și are și o carieră (de piatră) faimoasă”.

Profesorul ortodox Moise Bota, cunoscut și pentru traducerile sale din limba maghiară a importante părți din opera poetului Mihály Csokonai Vitéz a publicat aici în 1820 prima carte românească cu litere latine. Din păcate mai marii bisericii sârbe, de care ținea în acea epocă și populația românească, nu au apreciat deloc efortul literar al dascălului Bota considerându-l un afront. Cartea a fost respinsă de conducerea ecleziastică sârbă. Cum putea un ortodox să scrie cu alfabet latin? Părea de neînchipuit așa ceva. Dar învățatul Moise Bota și-a continuat efortul scriind în continuare versuri de inspirație populară.
Un alt moment important pentru localitatea Lipova este atestat în anul 1834 când judele-șef János Kövér a fondat un spital pentru nevoile locuitorilor.

Este demn de remarcat că la anul 1828, din cei 6937 de târgoveți consemnați în scripte, 230 erau meșteri cam din toate domeniile și 36 de negustori ce aveau (aproape toți) în stăpânire o dugheană sau atelier.
Una din cele mai profitabile ocupații din zonă a fost mult timp plutăritul pe valea Mureșului. Plutele cu arbori tăiați din părțile Hunedoarei sau chiar mai de sus din pădurile ardelene coborau până în portul Lipovei. Aici a fost înființat ateliere performante ce valorificau masa lemnoasă adusă de plutași.

Negustorii de cherestea din Lipova au fuzionat într-o companie de profil în 1855 devenind adevărați antreprenori. Ulterior au intrat în cooperare cu o firmă de profil din Saxonia ce avea monopolul exploatării arborilor aduși cu pluta. Au întreținut gatere, au angajat producători de șindrilă, au organizat exploatarea forestieră în județul Hunedoara și au operat portul de plute din oraș.

Dar liniștea relativă și prosperitatea cetății avea să primească o nouă lovitură. În anul 1848 când tot continentul s-a ridicat pentru a dărâma ultimele rămășițe feudale și pentru emanciparea burgheziei nici imperiul austriac nu putea să fie ocolit.

În 1848, populația din zona Lipovei era în favoarea revoluției maghiare. Credeau că le va aduce doar avantaje. Episcopul ortodox, Dimitrie Petrovici Stoichescu, a fost unul dintre adepții fideli ai revoluționarului și omului politic Eftimie Murgu.
Pe 21 iunie, magistratul comitatului, Atanasiu Desco, a fost ales pentru a reprezenta Lipova în Parlamentul de la Pesta. Dar în toamnă la data 14 noiembrie, un detașament al garnizoanei Timișoara (rămasă fidelă conducerii de la Viena) a învins armata revoluționară condusă de maiorul Máriássy János și a stabilit o legătură cu Cetatea Aradului ce era asediată în acele momente.

După o serie de atacuri și contraatacuri situația avea să fie tranșată de trupele imperiale. Mariahysy a fost apoi eliberată de post. Succesorul său a fost Miklós Gaál, colonel militar.

Finalul revoluției avea să fie tranșat de intervenția conjugată a imperialilor ruși și austrieci ce au înfrânt armata maghiară.
În lupta de la Șiria, în apropierea Lipovei, armatele revoluționare ungurești au fost cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania (Ardealul) vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe.

Dar târgul Lipovei avea să-și continue mersul spre un destin ce încă nu era prea clar.

Apele carbogazoase, cu conținut ridicat de litiu și fier din cele patru izvoare care se ițesc prin pădurile din sudul orașului sunt cunoscute încă din secolul al XVI-lea. Acestea au început să fie folosite mai intens pentru scăldat din anul 1818. Apa a fost folosită la început pentru tratarea bolilor digestive, musculare și osoase dar și vasculare. În 1860, între Lipova (Lippa) și Băile Lipovei (Lippafüred) a fost înființată o cale ferată trasă de cai, construită în jurul izvoarelor. Stațiunea balneo-climaterică Lipova este situată la o distanță de 3 km de centrul orașului, pe cursul pârâului Șistarovăț.

Anul 1880 a adus orașului ridicarea Băilor Lipova la rangul de stațiune de tratament. Până atunci apele minerale erau cunoscut și folosite de localnici dar în mod empiric. Abia după studiul atent s-a ajuns la concluzia că o cură la băi ajută la tratarea și ameliorarea pentru afecțiunilor tubului digestiv și afecțiunilor cardio-vasculare.
În secolul al XIX-lea, olarii au câștigat cea mai mare faimă printre meșterii locali. Și-au înființat propria lor breaslă ce a căpătat un statut privilegiat în 1819. În 1828, toți cei 108 olari locuiau în Hafnergasse („strada Ceramicii”, astăzi Mihai Viteazul). Meseria a înflorit la mijlocul secolului. În 1842, 241 de meșteri au fost reuniți împreună cu ajutoarele și calfele lor, iar produsele lor au fost vândute pe piețele din Arad, Makó, Szeged și Titel, dar ocazional au ajuns și mai departe.

Din etapele devenirii târgușorului spre o adevărată localitate urbană avea să fie și apariția și consolidarea unei comunități mozaice fondată oficial în 1860. Aceștia fiind negustori pricepuți au adus un nou suflu economiei și industriei ce a apărut în locul vechilor manufacturi. Cu trecerea timpului comunitatea avea să se alăture mișcării iudaice a neologilor.

Nici instruirea tinerilor nu a fost neglijată. În 1867, la inițiativa meșterilor germani, a fost înființată o școală privată cu limba maghiară ca limbă de predare, transformată apoi în 1874 în școală civilă de stat maghiară ca limbă de predare. Era imediat după instaurarea dualismului dintre austrieci și maghiari. Așa au ajuns tineri etnici germani să învețe în limba maghiară.

Viața financiar bancară a atins un apogeu prin înființarea în 1893 a instituției de credit „Lipovana” ce a jucat rolul unei adevărate bănci ce încuraja investițiile.

Între 1870 și 1875, a fost construită și o fabrică de bere în Lipova. Berea fabricată aici nu a fost consumată doar local, ci având o calitate superioară a fost apreciată și cerută de restaurantele din Arad, Lugoj, Deva și Petroșani. În timp berăria a fost cumpărată de fabrica de bere Timișoara, apoi și-a încetat producția în câțiva ani, mașinile au fost demontate și ulterior clădirea a fost demolată.

În 1899, în afara graniței intravilane, existau 6.078 hectare cadastrale de pădure, 5.155 teren arabil, 1.504 pășuni și 1.086 pajiști. Pădurile erau proprietatea trezoreriei de stat, iar terenurile arabile erau împărțite în principal de micile moșii țărănești. Jumătate din suprafața pășunii aparțineau localității.

În 1918 deputații Banatului în frunte cu Sever Bocu au proclamat unirea Banatului cu România (frontiera cu Serbia a fost trasată de comisia condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne, care a trasat și frontiera româno-ungară).

Nu avea să fie sfârșitul confruntărilor militare din acea zonă. Aventura militaro-bolșevică a regimului de sorginte rusească ce a pus mâna pe conducerea Ungariei imediat după căderea impărăției cu două capete a ajuns până la malurile Mureșului. În 1919, armata ungară bolșevică condusă de Béla Kun a încercat să recucerească regiunea. Trupele coalizate ale României și ale Franței condusă de generalii Prezan și Berthelot au respins de tentativa de anexare.

Iar dacă e vorba de războaie mai trebuie spus că alte lupte au mai avut loc în zonă și peste alte două decenii în septembrie 1944 între armata germană și cea română în timpul luptelor pentru eliberarea teritoriului Ardealului.

O foarte exactă analiză a societății începutului de secol XX în orășelul Lipovei a făcut un profesor al timpului, pionier al sociologiei, Róbert Braun (1879-1937). În cartea sa publicată în 1908, dascălul școlii civile, a comparat viața socială a așezării cu cea a localității Sansepolcro din Toscana. În cadrul societății orașului, el a distins următoarele straturi, mai mult sau mai puțin distincte:
-Intelectualitatea maghiară ce era formată din angajați ai birourilor de stat și județene, profesori ai școlilor civile și comerciale superioare. Ei se adunau în cercuri și se distrau separate, nu participau la viața socială a urbei.
-Intelighenția românească a funcționat în cercuri și cluburi intelectuale libere ce nu prea permitea un amestec între etnii. La acest fenomen se alătura și structura edilitară a localității. În cadrul orașului, un cartier român și unul german erau, de asemenea, separate teritorial.
Mulți dintre meșterii și negustorii germani au păstrat legăturile tradiționale prietenoase cu maghiarii și s-au declarat maghiari în recensământ în ciuda faptului că la revoluția din 1848 au fost în tabere diferite.

Germanii, grupați într-o asociație industrială separată, au creat o bancă de economii separată. Braun clasifică cele 27 de familii meșteșugărești stabilite în acest strat social.

Comunitatea evreiască ortodoxă se ocupa în principal de comerț.
Dintre cei 393 de meșteri independenți din oraș, 137 erau de naționalitate română. În cea mai mare parte au fost exponenții meseriilor ce prelucrau pielea (blănari, tăbăcari, cizmari). Cea mai importantă linie de segregare în viața politică a orașului a fost între cele două grupuri etnice principale.

Țăranii germani din periferii și din satele din jur erau recunoscuți pentru organizarea lor foarte eficientă. Nu numai că granița orașului a fost cultivată, dar și terenurile arabile din jur au fost închiriate și satelor vecine românești. În acest moment, practica controlului nașterii devenise obișnuită printre ei. Dar nu toți erau înstăriți. Au fost și mulți țărani germani ( în principal) ce erau la limita subzistenței. Ei au fost cei ce au dat tonul la mișcarea de emigrare în America.

Lipova rurală era locuită și de 26 de familii de fermieri maghiari.
Țăranii români se ocupau mai cu seamă cu vitele. Bogăția lor relativă a fost asigurată de oamenii de rând, din care chiar și cei mai săraci își puteau câștiga existența. Au fost caracterizați de sociolog ca având o dietă destul de îndestulătoare: au mâncat carne relativ des și au trecut de la consumul de porumb la pâinea de grâu la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Lipova a avut o perioadă de diversificare a industriei. Din anii 1900 până în 1935, aici a funcționat o fabrică de mobilă. Între cele două războaie mondiale, în oraș avea loc cel mai mare târg de vite din jumătatea de vest a României. În 1950, Maria Radna și Șoimoș au fost atașate administrativ Lipovei. Construcția de noi zone rezidențiale a început în 1960, în principal pe marginea nord-estică a orașului, în timp ce în sud a fost stabilită o zonă industrială. După inundațiile din 1970 și 1975, oamenii care locuiau în câmpia inundabilă au fost relocați pe marginea drumului Lugojului. În 1978, intreprinderea Strungul din Arad a înființat o fabrică de prelucrări mecanice a metalelor, care a existat până în 1992.

Povestea se oprește pentru moment dar oricând va mai putea continua. Lipova încă ascunde multe lucruri și fapte demne de a fi cunoscute.

LĂSAȚI UN MESAJ