Ora 22. 2022

87

Sfârșitul lui aprilie sau începutul lui mai mă prindeau la Cluj. Acum vreo 15 ani, la Târgul de Carte Gaudeamus. De fapt, eram acolo de pe la mijlocul anilor 2000. Cel puțin o dată pe an, primăvara. Și, fiind vorba de cărți, aveam monitori de locuri și localuri strașnici. Cu ei am învățat repede geografia cârciumărească a Capitalei Ardealului. O capitală cu bănci încă tricolore, de la Funar, trecând sub sceptrul primului Boc, apoi sub al lui Apostu. Clujul nu era „Bocarestul” de acum, iar geografia lui de seară-noapte îmi părea nedezvoltată. Stingerea se dădea devreme în orașul Babeș-Bolyai-ului. Iar unul dintre prietenii mei, un recunoscut critic de jazz pe plan mondial, îmi mărturisea într-o seară: „Mie îmi e frică să vin la Timișoara. Voi ieșiți în oraș și stați până spre dimineață. N-aș rezista o săptămână întreagă!”. Și omul văzuse cel puțin jumătate de lume, dacă nu cea mai noctambulă jumătătate, adică lumea întreagă.

Am luat spusele amicului meu ca pe o exagerare firească într-un Cluj cam adormit. Însă, recunosc, m-am și simțit un pic mândru. Iar diferența de puls dintre Bega și Someș am pus-o pe seama invenției lui Francesco Illy, Feri „al nostru”.

Totuși, cum am ajuns acasă, m-am repezit în oraș. Și am stat cam până dimineața, cum mi se spusese că „facem”. Fiindcă — nu-i așa?! — „lumina vine de la Timișoara”. „Și zorii” — adăugam atunci mândru nevoie mare și încă tânăr.

Pe-atunci, Timișoara era, în campionatul imobiliar, vicecampioană națională. Cum a ieșit și la fotbal o dată. Azi, când Clujul e, la imobiliare, de semifinalele Champions League, orașul nostru e pe ultimul loc în play-off-ul imobiliar mioritic. Și spune și asta ceva. Firește, însă, nu totul. Și de aici încolo nu mai urmăresc paralela cu Clujul. Și încerc să nu mai divaghez.
Dar cum apare un nou regulament în urbe, tresar. Și mă reped să văd ce se mai taie. Fiindcă, parfrazând o declarație tragică a unui mare fotbalist argentinian, îi sunt recunoscător regulamentului pentru ce mi-a dat, dar n-am să-l iert pentru ce mi-a luat.
Așadar, când văd că un regulament taie din kitsch îl laud în gând, așa cum îl înjur (tot în gând!) când taie din timp. Pentru că nu găsesc o mai mare cruzime decât tăierea timpului — fie el de trecere, fie de petrecere. A timpului nostru oricum finit.

Așa că aplaud chirurgia estetică a noului regulament de funcționare a teraselor în Capitala Banatului, dar îi întorc spatele, ca orice băiat de cartier cu mutație, seara, pe Eugeniu de Savoya, democrat carevasăzică, când îi văd „Orele”. Nu „The Hours”, filmul, ci ora la care se închid terasele în afara zonelor istorice. 22 — ceas care nu are cum să nu-mi amintească (acum, în 2022!) de cea mai neagră perioadă a României. Și de lumina naturală de la Timișoara, de la această oră, din mijlocul verii. Mai multă decât la Cluj (uite că nu mă pot abține!) datorită apropierii noastre orare de CET. Și a apropierii Timișoarei de imaginea care a consacrat-o: port pe uscat. Cu bunele și relele portului. Cu (pe)trecerea lui.

Exagerarea etică a regulamentului nu are cum să nu-i știrbească estetica. Și să nu-l facă să semene cu Loredana (G. — pentru neinițiați). Iar Timișoara, cu o gimnastă închisă în Cetatea Devei, în anii ’80.

P.S. 1: Aș mai fi vrut ceva de la acest regulament: să fie mai radical cu „estetica urâtului” din Complexul Studențesc. Nu de alta, dar pentru mulți tineri din țară Timișoara începe și se cam termină, din nefericire, acolo, în complex.

P.S. 2: Mărturisesc, și aici, că fac parte dintre na(t)ivii care cred că bunul-simț e un plătitor de taxe infinit mai bun decât mia de amenzi. Iar ora 22 de închidere a teraselor de cartier pune sechestru pe dezvoltarea lui. Cum s-a pus lacăt, prin reglementări multiple, rușinii — copila săracă a bunului-simț născut, cum altfel, din educație. Dar cu educația e o altă poveste. Ca și a orașelor sau cartierelor marilor orașe devenite colonii de degradare în absența oricărei șanse. Și a minimei inventivități administrative.

LĂSAȚI UN MESAJ