Îmi pot imagina că subiectul despre care doresc să scriu în rândurile de mai jos va genera multă tensiune și, cel mai probabil, multe critici din partea celor care fetișizează societatea civilă și rolul ei în conservarea democrației pluraliste și a libertăților de tot felul. N-aș vrea să supăr pe nimeni din pricina lucrurilor pe care le voi afirma cu acest prilej și, înainte de orice, îi asigur pe toți eventualii mei detractori că i-am citit asiduu și pe A. Toffler, și pe H. Arendt, și pe J. Habermas. Știu, prin urmare, la ce se referă, ce implică și ce rol social asumă ONG-urile și oengistica. Cunosc care este sau ar trebui să fie locul societal al organizațiilor civice, respectiv al tuturor acelor asociații și/sau fundații care își propun să apere drepturi și libertăți fundamentale, individuale și/sau colective. Dar realitatea românească a acestor ONG-uri a devenit una terifiantă și am să încerc să vă explic de ce.

După cum știm, poziția geo-strategică a României este, astăzi, în egală măsură complicată și foarte delicată. Conflictul ruso-ucrainean din vecinătatea noastră estică mă încredințează că pe teritoriul statului român acționează o serie întreagă de asociații și fundații, care, sub acoperământul unui statut plin de bune și onorabile intenții, desfășoară activități cel mai probabil ostile României. Iată de ce este inadmisibil ca astăzi să mai vorbim în această țară despre discreția asociaților și fundațiilor, mai ales și îndeosebi în privința surselor lor de finanțare. Dacă și în măsura în care o asociație sau o fundație a și fost declarată de utilitate publică, cu atât mai mult ea trebuie să-și devoaleze sursele de finanțare. Unii dintre cititorii mei se vor grăbi să-mi spună că independența și, până la urmă, forța ONG-urilor sunt stimulate și, respectiv, întreținute tocmai de discreția finanțărilor obținute. Eu îndrăznesc să cred contrariul. Tocmai transparența finanțărilor de care beneficiază un ONG face dintr-o astfel de structură un subiect credibil. Orice umbră în această privință este sau ar trebui să fie fatală pentru onorabilitatea unei asociații sau a unei fundații care pretinde că acționează în interes public. Să nu uităm câteva lucruri! Partidele, sindicatele și organizațiile patronale au obligația imperativ stabilită prin lege de a aduce la cunoștința publicului sursele finanțării lor, precum și orice alte elemente de patrimoniu, cum este cazul imobilelor sau a bunurilor mobile de valoare însemnată. La rândul lor, liderii acestor organizații au obligația de a întocmi și aduce la cunoștința publicului declarații privitoare la averea acumulată și la eventualele conflicte de interese în care, la un moment dat, aceștia s-ar putea găsi. În sfârșit, nu trebuie omis nici faptul că mai toți agenții economici țin, întrețin și depun la organul fiscal competent o evidență contabilă în care sunt menționate sumele vehiculate în interesul afacerii, precum și activele/mijloacele fixe dobândite, deținute sau, la un moment dat, înstrăinate. De ce ONG-urile nu ar trebui să fie supuse unor asemenea rigori? Ce ar avea ele de ascuns? Cui profită acest „ocultism al surselor de înavuțire” al asociațiilor și fundațiilor din România, fie ele înregistrate sau nu în registrul special ținut de judecătoriile din această țară? Și de ce mă rog e nevoie ca tocmai aceste asociații și/sau fundații să beneficieze de un regim fiscal mult mai delicat decât cel de care se bucură operatorii economici?

Art. 40 alin. (3) din Constituția României stabilește ritos faptul că „Asociațiile cu caracter secret sunt interzise”. Textul nu se referă, desigur, numai la asociațiile și fundațiile neînregistrate formal în România — și care își fac de cap pe teritoriul acestei țări, deseori împotriva intereselor noastre naționale —, ci și la opacitatea uneori foarte bine organizată a finanțărilor de care se bucură o sumedenie de asemenea oengeuri. În plus, nu este deloc întâmplător faptul că multe din asociațiile și fundațiile din România — despre care mai nimeni nu știe de unde vin, ale cui sunt, cine le finanțează, cine le conduce și cine le controlează în realitate — desfășoară activități civice cu un extraordinar impact politic. Prin figuri publice mai mult sau mai puțin zgomotoase ori prin intelectuali publici exaltați — naivi din punct de vedere ideologic sau, dimpotrivă, interesați de stipendiile primite din dreapta sau din stânga —, aceste oengeuri persuadează și infiltrează parlamente și guverne, determină o anumită linie politică, recurg la manipulări colective grosolane, insuflă temere, încredere sau, dimpotrivă, repulsie în anumiți politicieni, cultivă anumite preferințe ideologice în rândurile electoratului și fac propagandă politică fățișă. În aceste condiții, mai toate aceste asociații sau fundații — cu caracter/obiect cultural, literar, social, sportiv sau civic — ar trebui să fie supuse obligației de a-și devoala sursele de finanțare. Discreția cu privire la acest subiect aruncă ONG-urile în spațiul civismului ocult care, departe a fi o contradicție în termeni, reprezintă un mod intermediat, disimulat și, prin urmare, perfid de a face politică ori de a orienta politica statului român. Oamenii din spatele acestor asociații sau fundații pot fi cei mai mari adversari ai intereselor de astăzi ale României. Ei pot unelti împotriva ordinii constituționale a statului român, îi pot submina economia, pot slăbi încrederea publicului în democrația liberală, pluralistă și reprezentativă ori pot vulnerabiliza România în relația acesteia cu actori statali și non-statali dușmănoși.

În concluzie, cred că este nevoie de o intervenție legislativă adecvată, prin care asociațiile și fundațiile care derulează activități pe teritoriul statului român, indiferent de amploarea și natura acestora, să aibă obligația de a se înregistra, de a declara sursa tuturor veniturilor obținute în România și de a raporta anual unei instituții publice abilitate întreaga lor activitate, sub rezerva protecției datorate identității minorilor și a persoanelor vulnerabile. Nu ar fi o noutate. Prin Legea cu nr. 21/6 februarie 1924, cu privire la asociațiuni și fundațiuni, fusese instituită illo tempore obligația de înregistrare a acestor structuri, de asumare deschisă a identității celor care le dețineau, le conduceau și le controlau, respectiv de aducere la cunoștință publică a tuturor surselor lor de finanțare. Scopul urmărit: împiedicarea unor organizații filo-bolșevice/comuniste ori filo-fasciste de a activa pe teritoriul de atunci al României și de a influența politica internă sau externă a statului român.