Omul care a învins moartea!

312

,,Moartea transformă viața în destin”, scria cândva un truditor al gândurilor și valorilor etern omenești. Poate că e adevărat, dar ce te faci atunci când însăși ideea de destin e vehiculată astăzi ca o marfă oarecare. Pe vremuri, când pe Muntele Măslinilor nu circulau cohortele de ,,fani” ai creștinismului de rit nou, ci oamenii simpli ai acelui timp, veniți să afle câte ceva din faptele și gesturile Mântuitorului și ale apostolilor săi, umanitatea părea infinit mai simplu de deslușit. Astăzi, în timpul comunicării fără perdea, când pe altarul aflării adevărului absolut am ajuns să trăim clipa când eroii zilei sunt ,,radiografiați” goi atât fizic cât și sufletește, te întrebi care ar fi reazemul ultim de care o ființă umană oarecare ar mai putea să se lege, la propriu, pentru a-și mântui bietul suflet! Pentru că într-o lume în care bombele au ajuns să sfârtece oameni, inclusiv în catedrale, ori unde ordinea naturală a lucrurilor este înlocuită zilnic cu reversul acesteia, a mai vorbi despre farmecul, fie și nediscret, al vieții pe acest pământ pare, în cel mai bun caz, o ironie de prost gust. Toate acestea probabil că se întâmplă și pentru că în vreme ce unii, e vorba de adepții radicalismului islamic, nu precupețesc energii și uri devastatoare în demersul lor de a-i arunca în aer pe infidelii occidentali sau orientali, cei din urmă, ,,infidelii” firește, fac eforturi zilnice să uite cum și cine i-a zămislit ca inși trăitori pe acest pământ. Căci altfel, cum îti poți explica ușurința cu care lumea creștină, o bună parte din ea cel puțin, abandonează, cu fiecare generație care răsare, valorile iudeo-creștine autentice care au zămislit-o, ca lume cu bune și rele, de două mii de ani încoace. În vreme ce unii își radicalizează fățiș credința prin a promova lupta dementă sub semnul ,,noi sau ceilalți”, cei din urmă, nici ei cu toții victime inocente, să recunoaștem, se scutură de credința în propriul Dumnezeu precum leproșii de bubele lor!

Sub faldul noii religii a acestui început de mileniu, anume corectitudinea politică, această minunată lume nouă pare tot mai hotărâtă să dea de pământ cu tot ceea ce au însemnat și înseamnă, generic vorbind, valorile creștine. De ce ar trebui să ne mai mirăm atunci că atât de vehiculatul panseu al ciocnirii civilizațiillor a încetat de mult să mai fie doar un titlu de carte rău prevestitor, devenind, în realitate, un fapt de viață. O formă de viață – mai aproape de adevăr – pe care am ajuns să o trăim aproape în fiecare zi cu spaime, angoase și frici demolatoare, fie că e vorba de exersarea ei la Madrid, Londra, Berlin, New-York sau Sankt-Petersburg.

,,Fiecare pământean își trăiește viața după cum crede de cuviință”, spune un vechi proverb chinezesc. E adevărat, doar că asta nu înseamnă că trebuie să continuăm să ne trăim viețile purtând, cu nonșalanța tuturor corecților politici de pretutindeni, vălul, (nu islamic, de astă-dată!) pe ochi, făcându-ne, astfel, că nu vedem drumul aiuritor pe care am apucat-o, de la o vreme încoace. Măcar la atâta lucru am putea reflecta cu toții, cei născuți din hlamida, fie și roasă pe la încheieturi, a Bunei Divinități. Cum duminică, creștinii – indiferent de ritul din care fac parte – sărbătoresc împreună Sfintele Paști, poate Cineva, fie acolo sus, fie jos, pe acest pământ atât de încercat de vremuri, va da un semn în această privință.

Anume că, unitatea lumii noastre euro-atlantice, o lume clădită pe aceste valori fundamentale, nu va rămâne ferecată încă o mie de ani de acum înainte!

Poate în acest fel vom reînvăța că acela care a rostit odată ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” a fost și singurul pământean care a învins moartea!

Hristos a Înviat!

4 COMENTARII

  1. Excelent articol. Bine punctat. Am fost astazi la frizer aici la mine in Durlach, lânga Karlsruhe. Doamna care ma tunde e o tânara germanä de vreo 25 de ani. E foarte simpatica, ne întelegem foarte bine, si o îndragesc mult. Bineînteles ca am vorbit, între altele, si de Pasti. Mi-a spus ca deseara merge la o petrecere, pentru ea mâine e liber, ziua nu are alta semnificatie. Am vrut sa-i spun ca ieri am postit, ca mâine e duminica Pastelui, ca Isus a înviat a treia zi. Am avut un moment de ezitare. M-am gândit ca discutia e prea importanta pentru ai spune unui om pe care îl îndragesti (Sarah, frizerita mea, cu nume biblic), în câteva cuvinte, ce s-a petrecut acum 2000 de ani pe Golgota. La final i-am urat „Frohe Ostern” si am plecat.
    Ma întristeaza usurinta si rapiditatea cu care fratii nostri germani au renuntat la crestinism.
    Paste fericit !!!

    • „Ma întristeaza usurinta si rapiditatea cu care fratii nostri germani au renuntat la crestinism.”

      1. De cand sunt nemtii „fratii nostri germani”?! Inteleg un „fratii nostri italieni”, sau „fratii nostri francezi”, sau fratii nostri spanioli”, dar ce legatura avem noi cu triburile germanice barbare ale alemanilor, saxonilor, bavarilor sau frizilor?! Slava Domnului, nu avem legatura cu urmasii acelor triburi barbare (ieri si azi), noi avem legatura cu romanii, cu ceea ce se numeste „nobila ginte latina”;
      2. Nu putem generaliza pretinzand ca „nemtii au renuntat la crestinism” doar pentru ca am intalnit o persoana (una!) care nu isi bate capul cu religia. Dimpotriva, cunoscand apetitul nemtilor pentru fanatism si „stupiditate in grup”, inclin sa cred ca daca – din nou, Doamne fereste! – mai apare vreun „führer” din randurile lor s-a si nascut brusc o „religie” in numele careia „tribul” va dansa iarasi in jurul unui foc alimentat cu cartile din biblioteci, ca la sfarsitul anilor ’30.

  2. Stimata „Onoarata instanta”, mulțumesc pentru răspuns. Da, recunosc, am dat doar un exemplu. Dar as putea da mai multe. Predau engleza la o universitate populara din Karlsruhe și săptămâna trecuta am vorbit cu participanții din cursurile mele despre Paste. I-am întrebat ce sunt, catolici sau protestanți? Iar răspunsul a fost: Nu (mai) sunt nimic. Nu toți, dar în proporție de 90% da.
    I-am numit frați, pentru ca într-o Europa unita, fără frontiere, ne-am apropiat foarte mult. Trăim într-o mare familie europeana, sau ma rog, asa ar trebui sa fie. Nu m-am referit nici la triburile germanice nici la legăturile istorice.
    Si încă un lucru, Onorata instanta, istoria nu se repeta, nu aveți nicio teama.
    Va doresc un Paste fericit !!!

    • „într-o Europa unita, fără frontiere, ne-am apropiat foarte mult. Trăim într-o mare familie europeana, sau ma rog, asa ar trebui sa fie.”
      – Sună frumos… ireal de frumos. Doar ce au declanşat britanicii procedura de ieşire din Uniune, pe care o vor părăsi in doi ani, cu tot cu sticlele de alcool pe care le au mereu la indemână, prin buzunare. Iar pentru cei rămaşi, ceva „frontiere” mai sunt incă – apropo, poate aveți vreo „justificare frățească” pentru faptul ca României i se blochează politic intrarea in „Schengen” (care este de natură pur tehnică), deşi indeplineşte demult toate condițiile şi a plătit, prin EADS, „tributul” către frații cei mari ai „Europei Frățeşti”. Inşelătorie nemțească. Intâmplător, dosarul EADS a fost clasat de frații procurori germani, totul e „in regulă” acolo – astăzi a ajuns justiția română să miroase mai bine decât justiția germană.

      „istoria nu se repeta, nu aveți nicio teama”
      – Sunteți primul care spune asta. Si, probabil, unicul. Dar sunt foarte mulți cei care, din experiență, spun că „niciodată să nu spui niciodată”, şi printre ei se numără şi Istoria. De exemplu, in cazul Ardealului istoria s-a repetat in felul ei: „Dictatul de la Viena” din 1940, impus de „frații noştri germani”, prin care Regatul României a fost forțat să cedeze jumătate din Ardeal „fraților noştri unguri”. Putem vorbi de o „frăție” intre nemți, austrieci si unguri (ii leagă istoria, interese comune), dar de când suntem noi „frați” cu ăştia?!
      Astăzi nu ai cum să nu remarci in Ardeal o revitalizare a istoricei nesimțiri şi obrăznicii maghiare – un exemplu: anul trecut, in Cluj au apărut nişte panouri ale UDMR, scrise in limba română (!), cu textul „Salvăm Clujul de Bucureşti”, la fel şi in Oradea (evident, Poliția locală a fost promptă şi a inlăturat imediat „excrementele maghiare”). Astăzi te loveşti in Banat de aceeaşi nesimțire şi obrăznicie maghiară, sprijinită de tot felul de „jurnalişti/editorialişti/formatori de opinie” de provincie, prăfuiți, cu penibile şi false „nostalgii imperiale” pentru vremuri pe care ei nici măcar nu le-au trăit (unii dintre ei sunt etnici români – avem, şi noi, gunoaiele noastre) şi de cete de postaci pe forumuri (postaci care vorbesc fluent maghiara şi/sau germana/şvăbeasca), care tot incearcă să ne… explice „cât de bine era (şi ne-ar fi?!) sub stăpânirea ungurilor şi austriecilor” (când românii nici nu aveau acces in Temesvár/Temeswar şi, deşi erau majoritari, legea de la Budapesta ii numea „națiune tolerată”) şi „cât de obidit este astăzi ‘bănățanul pursânge’ (ce o mai fi şi ăla?! probabil amestecul de român cu ungur, cu şvab, cu sârb şi cu Ionelaş) sub stăpânirea Bucureştiului şi a regățenilor”. Iată de ce nu putem să-l numim „fratele nostru” chiar aşa, pe oricine.
      Hristos a inviat!

LĂSAȚI UN MESAJ