Oliver Sacks: la final

219
  • Poate că ați văzut, mai demult, un film excepțional despre revenirea la viață cu Robert de Niro și Robin Williams. Se chema ”Awakenings” și are la bază una dintre primele cărți ale unui mare ascultător și povestitor al sufletului omenesc. Cartea invocată mai înainte a fost sursa fundamentală de inspirație și pentru o piesă faimoasă a unui laureat Nobel (în 2015, pentru literatură și nu pentru ecologie sau opțiuni corect-politice, așa cum au luat unii dintre colegii săi de domeniu, gen Le Clezio), Harold Pinter (piesa se cheamă ”A Kind of Alaska”). ● O altă carte faimoasă a acestui domn a stat la baza unei piese de teatru de mare răsunet regizată de unul dintre superstarurile genului, Peter Brook. Cartea acesta din urmă, la fel ca și piesa de teatru, se numește ”Omul care își confunda soția cu o pălărie”. ● Punctul focal al tuturor acestor considerații este Oliver Sacks. Medic, dar și un povestitor al unora dintre cele mai complicate dintre cazurile sale clinice (inclusiv povestea lui înșiși) transpuse în cărți care au strîns sute de ediții în zeci de limbi și milioane de exemplare vîndute. Sunt cărți cu un mare impact asupra mediului intelectual-academic, despre tematici, problematici și cazuri care sunt purtătoare și de viitor în privința complexității analizelor pe care le presupun acestea. ● Olivers Sacks spunea așa când trecuse binișor de 70 de ani: ”Sunt un povestitor, într-un fel sau altul. Presupun că o înclinaţie spre poveşti, spre naraţiune, ţine de firea universală a oamenilor, împreună cu capacităţile noastre lingvistice, cu conştiinţa de sine şi cu memoria autobiografică. Scrisul, atunci când merge bine, îmi oferă o plăcere, o bucurie, mai presus de oricare alta. Mă transportă într-un alt loc — indiferent de subiect —, unde sunt complet absorbit şi uit de gândurile care m-ar putea distrage, de griji, de preocupări şi chiar de trecerea timpului. În aceste stări sufleteşti deosebite, divine, pot să scriu fără oprire până când nu mai văd hârtia. Abia atunci îmi dau seama că s-a făcut seară şi că mi-am petrecut toată ziua scriind. Într-o viaţă de om, am scris milioane de cuvinte, însă scrisul mi se pare în continuare la fel de proaspăt şi la fel de plăcut ca atunci când l-am încercat pentru prima oară, acum aproape şaptezeci de ani.“.  ● În ultimii doi ani de viață a scris, cu mari eforturi, o biografie tulburătoare: ”În mișcare. O viață”. Dar și cîteva texte care au apărut, sub formă de carte, după ce a murit. ● În engleză, micul volum în care au fost strînse aceste câteva texte are acest titlu: ”Gratitude”. În românește, a fost preferat un sinomin, de asemenea puternic, pentru gratitudine: ”Recunoștință”. Cartea a apărut la noi la editura Humanitas – cea care a avut foarte buna inspirație de a aduce în limba română cam toate cărțile publicate  de Oliver Sacks (nu și scrise – căci sunt cel puțin două pierdute aproape fără speranță, Sacks povestește în memoriile sale, cu amărăciune, despre aceste texte pe care nu mai știe unde le-a pus…). ● În ”Recunoștință” sunt 4 eseuri mici. Două despre elemente chimice și despre cum se pot asocia, în ce moduri dintre cele mai neașteptate, se pot asocia acestea cu viața unui om, în speță, cu viața lui Sacks înșuși. Alte două despre un om care află care are un cancer care a recidivat și că zilele rămase nu țin de ani, ci de luni puține – din nou, Sacks însuși. ● Primul, ”Viața mea”. Cu puține luni înainte de a muri, ”am căpătat abilitatea de a vedea lucrurile în amănunțime și în perspectivă. Timpul nu-mi mai permite să mă aplec asupra lucrurilor frivole”. Și: ”nu neg că mi-e teamă. Și totuși, predominant în mine rămâne sentimentul de recunoștință”. ● Al doilea, ”Sabat”.  Publicat cu puțin zile înainte ca Oliver Sacks să moară și încheiat așa: ”iată-mă acum, slăbit, cu răsuflarea întretăiată, cu mușchii altădată fermi măcinați de cancer, mă surprind tot mai des gîndindu-mă nu la treburile supranaturale sau spirituale, ci la ce înseamnă să trăiești temeinic și cu folos – la cum poate omul să se împace cu sine. Mă surprind gîndindu-mă la Sabat, ziua de odihnă, a șaptea zi a săptămânii și poate chiar a șaptea zi a unei vieți de om, cînd simți că ți-ai încheiat lucrarea și poți, împăcat în cuget, să-ți găsești tihna”. ● În ziua în care am citit vestea morții lui Oliver Sacks, am simțit acel fel de tristețe pe care o poate simți un om atunci cînd pierde un prieten. Un foarte foarte bun prieten. După care însă, rămân cărțile scrise de el. Mari cărți despre lumininile și umbrele sufletului.

    Autor: Cristian PĂTRĂȘCONIU

LĂSAȚI UN MESAJ