24.1 C
Timișoara
sâmbătă 20 iulie 2024

Olimpiada ca oglindă a unui stat semi-eșuat!

A trecut și Olimpiada, „ducă-se!”, cum scriau, pe vremuri, cronicarii sportivi, proveniți din scriitori autentici, cu cotă imposibil de atins în vremurile actuale, care se numeau, la o sumară aducere aminte: Radu Cosașu, Fănuș Neagu, Teodor Mazilu, Nicolae Manolescu, Eugen Barbu și, firește, neuitatul Vanea Chirilă…

Dintre toți cei pomeniți, mai trăiesc Cosașu și Manolescu, doar că numai primul mai scrie cronică sportivă, la 91 de ani, pe care îi va împlini curând. Dincolo de nenorocirile comunismului, reale și sufocante, copilul din mine nu poate uita cum îi citea, pe la mijlocul anilor ’80, pe acești redutabili condeieri, în pauzele dintre orele de la școala generală, pe băncile dinaintea Catedralei Milenium din Piața Traian. Vremurile erau întunecate, dar, vorba lui Sabato, descopereai, chiar și în acei ani, câte un nufăr alb plutind pe o întindere plină de mocirlă.

Părăsind trecutul, mă tem că orice cuvinte în plus despre „performanțele” sportului românesc sunt ceva între tragedie și comedia bufă.

Totuși, pentru că încă mă „ține” memoria, nu pot uita că, în urmă cu patru ani, chiar înainte de Olimpiada de la Rio, anticipam ce va urma pentru sportul românesc. Anume, un dezastru și o rușine nesfârșite, confirmate, iată, și de recent încheiata Olimpiadă japoneză.

În fond, nimic nou sub soare, a venit în nota firească a prăbușirii depline a sportului românesc în ultimii 30 de ani. Practic, la fotbal (e valabilă însă constatarea pentru sportul nostru in integrum), am trăit, vreme de vreo 10 ani, până prin 2000, de pe urma generației lui Hagi, Popescu, Munteanu și compania, toți acești bravi fotbaliști fiind crescuți și apăruți în fotbalul mare în anii din urmă ai comunismului. Apoi, cohorta de politicieni care a condus, central sau local, România, prea ocupată cu furtul cu metodă a tot ce a presupus bogăția acestei țări, s-a spălat complet pe mâini în privința destinului disciplinelor sportive de la noi. Așa încât, cum în viață nimic nu e întâmplător (vedem acest lucru, pe lângă sport, mai ales în educație și în sănătate, de unde, în ultimii 20 de ani, au părăsit România peste 10.000 de medici de medici) ceea ce se întâmplă e doar o firească și naturală notă de plată pentru toată lumea din această țară.

Câtă vreme toți președinții și primii-miniștri de după 1989 s-au preocupat, exclusiv, de decorarea sportivilor de valoare care au mai câștigat, sporadic, cate o medalie în toată această vreme și, în schimb, n-au înlocuit o „cărămidă” la construcția bolnavă a sportului românesc, orice ieșire publică a acestor indivizi, acum, după dezastru, ar fi doar o infamie în plus pe obrazul crăpat de rușine al națiunii.

Astfel, acești politicieni de trei parale, Iliescu, Năstase, Băsescu, Boc, Stolojan, Tăriceanu, Ponta, Orban (i-am numit pe cei mai proeminenți dintre cei care s-au făcut, în fapt, că gestionează, pentru binele public, ceva în această țară), au privit cu nepăsare și nerușinare cum dispar, una după alta, bazele sportive, stadioanele, pistele de atletism etc., pe ruinele cărora au apărut apoi clădiri diverse și mall-uri care au umplut buzunarele mafiei politico-financiare.

Așa s-a dezvoltat, în schimb, o Românie obeză, la propriu și la figurat, cu tineri care nu știu pur și simplu să alerge și cu sportivi care, la 20 de ani, sunt deja deziluzii crunte, fie că vorbim de fotbal, gimnastică, atletism, înot sau de aproape orice altă ramură sportivă de la noi.

O fi Victor Orbán un dictator real, în termeni de democrație reprezentativă, cu serioase deplasări spre autoritarism, dar măcar în privința ideii de sănătate a națiunii pe care o conduce e, în fapt, un lider responsabil. Cine a trecut în vremea din urmă prin Ungaria a văzut cu siguranță terenuri de sport prin mai toate cătunele țării vecine, în vreme ce la Budapesta, Szeged ori Debrecen tronează săli polivalente noi și fastuoase, unde performează echipe de handbal, polo, baschet și lista poate continua.

Ai noștri vajnic democrați, n-au fost în stare — exceptând Clujul, e drept, unde Boc și-a făcut datoria de ardelean (bravo lui, păcat că nu l-a interesat, ca premier, și restul orașelor mari din tară!) — să facă absolut nimic notabil pentru sportul de performanță. Dimpotrivă, acești briganzi au demolat totul în jur, lăsând în urma lor jaf, subdezvoltare și rușini greu vindecabile pentru o națiune amorfă și bolnavă, la propriu. Care, are, la rândul ei, prin cetățenii pe care-i numără laolaltă, deloc puțini, vinovățiile sale profunde pentru simplu fapt că asistă, de trei decenii, fără nicio urmă de spirit civic, la toate aceste neîmpliniri locale și naționale. Girate, cu nesimțire și incompetență sufocante, de aproape toți cei pe care i-am votat, atâția amar de ani, în fruntea bucatelor.

Poate că după cronica dezastrului olimpic japonez, anunțat încă de la Rio, se va trezi, în sfârșit, și președintele României, dl Iohannis, altminteri un ins care dă pe dinafară cu alura sa de sportiv, să vină cu un proiect de țară măcar în ce privește sportul și ideea de mișcare sportivă, în general. Numai să nu semene, și acesta, dacă va exista vreunul, cu pactul pentru educație!

Altminteri, saga politicienilor-dezastru își va pune la butonieră încă o efigie de lider eșuat, pe dl Iohannis, evident, și se va încheia apoteotic cu un alt președinte, votat în două rânduri, de o bună parte a națiunii, ca să gireze, la fel ca și ceilalți, neantul absolut.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Între Andrei Marga și Vladimir Tismăneanu

Am stat câteva zile bune să mă gândesc dacă ar trebui sau nu să scriu și să public textul pe care tocmai îl citiți....

O nouă perspectivă politică

Rezultatele alegerilor parlamentare din Europa acestui an au determinat deja mulți comentatori, mai mult sau mai puțin avizați, să declare o mutație de la...

Citește și :