Ce face un om extrem de frenetic în mediul radiofonic când se pensionează. Evident nu poate rămâne inactiv total. Este cazul veșnicului om de spirit care este jurnalistul Radu Ciprian Pop ce se vede în ipostaza de a fi pensionar. Pune mâna pe tastaură și scrie zi de zi tot ce are de spus, comentat, istorisit în paginile internetului.
Cum rândurile sale depășesc cu mult nivelul de simple adnotări, ce așteaptă binecunoscutele like-uri de complezență și sunt mici bijuterii literare pline de calambururi, glume vesele și triste dar mai cu seamă amintiri dintr-o epocă trecută dar încă vie pentru mulți era o datorie morală de a fi adunate într-o carte. Insistența unui grup de amici au dus la un rezultat de mult așteptat. A ieșit în fața publicului o carte ce vorbește despre orice dar în mod subtil și cu un ton șugubăț. Așa cum este și firea autorului. Cartea „Oameni cu pene” este despre cei ce știu să mânuiască pana dar și despre cum o fac. Literații, poeții, jurnaliștii, cineaștii au fost luați în vizor de Radu Ciprian Pop cu dragoste dar și cu cu un strop de acid (diluat, pentru a nu vătăma).
Un cuvânt aparte merită și părintele Horia Țâru. Dânsul se află în aceiași postură de pensionar ce acum are mai mult timp liber și împarte straiele preoțești cu munca de editor și redactor al cărților pe care le păstorește, așa cum păstorea și sufletele.
– Domnule Radu Ciprian Pop, de ce au oamenii pene în cartea dumneavoastră?
– Oamenii au pene, nu pentru că ar face parte dintre urmașii zeului Quetzalcoatl, care ar fi șarpele cu pene din mitologia aztecă, amerindiană, ci pur și simplu pentru că au pasiunea scrisului. Toate acestea, sunt în chintesență motto-ului din carte, care e luat din scrierile lui Păstorel Teodoreanu „Plângi Moldovă, scrie peană!”
Pe vremuri se scria cu pene. Cu pene de gâsă ce erau ascuțite și erau folosite până se toceau. După care luau altă pană și altă pană… și altă gâscă … și tot așa până au învățat să mănânce scriitorii, în mod foarte rafinat, rață pe varză.
Așadar… scriitorii folosec pana, la modul ideal, pentru a așterne pe hârtie gândurile. Acum s-a renunțat la scrisul manual (ca să folosesc expresia oarecum ne la locul ei, ca ar putea avea și alte conotații) și se merge cu scrisul pe tastatură.
Un performer în acest sens este Mircea Haiducu din Deva, care este imobilizat la pat și singura lui legătură cu lumea este un deget pe tastatură cu care, literă după literă, își așterne gândurile. Sigur că va urma să scoată și dânsul o carte. O carte care cuprinde două părți: una lirică și sentiimentală și alta cu amintiri, mai mult sau mai puțin închipuite, din perioada când a fost și el „cineva”. Adică un tânăr berbant, frumos și cu trecere la femei.
Revenind la această carte a mea pot spune următoarea chestiune: Oameni cu pene sunt de fapt scriitorii care și-au așternut gândurile pe hârtie prin diferite modalități.
Fiecarea avea tipul său livresc, felul său de a privi lumea din jur când se apleca asupra colii de hârtie și pentru mine toate acestea sunt un pretext împins pe durata acestui volum. Dar mai există material pentru o altă carte și mai apoi va veni cartea la care țin eu foarte mult (deja e scrisă dar mai trebuie grupată) care se va numi „Iacă vaca are coadă!”. Sunt amintiri zoologice care, practic, povestesc despre perioada când, printre altele, la „Informația Harghitei” și la „Cronica sătmăreană”, unde am fost jurnalist, pur și simplu umblam pe la grajduri și mă ocupam de creșterea șeptelului și de creșterea producției de lapte de la vacile stahanoviste care una dădeau în grajd, alta se raporta la conducerea CAP-ului și cu totul altă cantitatea ajungea în cisternele care mergeau la centrul de prelucrare. Pentru că apa limpede de izvor există în cantitate nelimitată.
Autorul, ca un om chibzuit ce se află nu întâmplător printre cărți de o viață, explică foarte pragmatic că din banii adunați până acum de pe acest volum deja are suficient pentru un avans la o nouă carte. Totul va merge la părintele Horia Țâru, un sensibil poet ce și-a asumat rolul de editor al confraților săi de condei, pentru a porni încă o aventură tipografică. Va fi un prim tiraj la cartea a doua pe aceiași temă.
– Ce ar mai fi de adăugat la cele spuse… Din experiența mea de aproape septuagenar de peste șaptezeci de ani (sic!), am observat că vine o vreme când bătrânii (ca să folosim un termen al realității și nicidecum cu sens peiorativ) au tendința de a-și scrie memoriile. Bineînțeles că nu toate au valoare literară. E și firesc. Nu toate sunt privite cu generozitatea lui Michel Simon din filmul „ Afurisitul de bunic”, ci unele sunt chiar ranchiunoase.
Dar există două mari câștiguri în treaba asta. Primul: timpul de muncă, socialmente necesar, petrecuți de autor când pune pe hârtie memorialistica sa. Și al doilea moment: acela când aceste file de manuscris devin file de carte. Și omul trăiește că sentimentul că lasă ceva în urma lui și altceva decât averea. Care practic, prin testament, îi este râvnită de către toți. Ca atare, poate reușim să creăm un nucleu de generoși donatori care să realizeze acest „fond de rulment” prin care oamenii care au un manuscris să poată să meargă la editură un număr de exemplare. Nu foarte multe. Să spunem, maximum o sută. Aceste cărți nu sunt volume de librărie, nu sunt nici de nișă, sunt „panseluțe sufletești” pe care le lasă în urma lor, oferindu-le bucată cu bucată sau uneori un întreg buchet cunoștințelor și celor dragi. Un nume de astfel de scriitor nu spune mare lucru. Dar, pentru arealul în care se învârte, pentru că pe cât trece timpul, universul de mișcare (și la propriu și în mod figurat) al oricârui vârstnic este din ce în ce mai limitat, se poate umple de fericire. Cel puțin fericirea autorului.
