Sunt lecturi care mă trimit la fereastră. Nu Madame Bovary, dar Starea vremii, da. Nu De veghe în lanul de secară, dar Starea inimii… Și iată o asemenea stare, culeasă de pe o pagină de Facebook: „În curtea din spatele blocului meu, de vreo câteva zile, trei prunci bat mingea și se bucură de joaca lor. E cel mai frumos lucru ce i se putea întâmpla unui bloc părăsit de copilărie”.
Spuneam că aceste lecturi mă trimit la fereastră. „Să pipăi și să urlu: «Este!»”, vorba poetului. Și… „este”, în cazul primei stări — a vremii. Ce citesc pe telefon pipăi pe fereastră. Nu la fel se întâmplă în cazul celeilalte stări. În fața blocului meu, liniște. În spatele lui, în ciuda unui superb spațiu verde „sălbatic”, pătruns de multe rădăcini de arbori, și mai și. Mai cu seamă că aici „gospodarii” și-au amenajat grădini și sunt atenți la orice intervenție spontană. Esteții sunt, totodată, și gardieni.
Veți spune — pe bună dreptate — că sunt un fericit. Poate, până la suprafața cordului, până la buzunarul de la piept al cămășii. În adâncul lui, al cordului — ca să spun așa, rece —, nu. Fiindcă pur și simplu adâncul cordului meu e Stan Pățitul.
Să fiu limpede. Cu o tencuială verde peste polistiren nu se face primăvară. Și teiul din fața ferestrei mele știe asta. Noi, însă, oamenii, parcă nu. Sau ne facem că uităm, sau, și grav, am uitat.
Dar cu un copil se face, oricât de banal ar suna asta și oricât de gri ar fi cerul, aerul, blocul din față, asfaltul, vocea mașinii ce trece, toamna, salutul zilnic, silnic, răvășit de reproș când un copil râde urcând sau coborând pe scară, când un copil se joacă în casă, când un copil — vai, ce spun?! — stă să apară pe lume tocmai în apartamentul de deasupra. Fiindcă, nu-i așa?, copilul, ca și bormașina, are nevoie de afișe cu scuze ca să se desfășoare. Are nevoie să meargă mai apăsat sau să se bucure sonor doar dacă se schimbă centrala termică în toiul iernii. Și atunci, câteva minute, cel mult o jumătate de ceas, când ar fi bine ca toată lumea de pe coloană să-și facă șnițelele.
„Să fii prevăzător nu strică!” Un salut în nuanțe sumbre, încă din luna a cincea, e ca un leu pus cu dobândă la CEC. În patru luni se transformă în cuvinte cu tot atâtea cuburi de gheață fiecare, iar peste trei ani, în leul de la Selgros-Goldwyn-Mayer. Un biet leu de circ, dar totuși un leu. Unul căruia și eu i-am ținut isonul. Unul pentru care am pus și eu umărul. Să ce? Să-și mențină statutul de „rege al animalelor”. Și l-am pus cu folos. Cu folosul de a-mi privi copilul în ochi și a-i cere iertare pentru toate clipele când i-am tăiat aripile unui joc, ale unei bucurii cât se poate de firești, alegând, în lumina politeții, vasalitatea cea mai febrilă.
Să n-o mai lungesc. Educația presupune libertate. Fără ea e tortură. Iar ceea ce e mai complicat cu educația asta e că se face în timp. Mult timp. Cu excepțiile de rigoare, desigur, când nou-născuții salută politicos, ascultă Bach în surdină și beau o bere în liniște, sâmbătă seara, în fața unui FCSB-Botoșani.
Nu vreau să cad în cel mai comod subiectivism, ca părinte de copil mic. Nici să fiu obiectiv fără cauză. Ci să propun un exercițiu simplu.
Priviți țarcurile pline de copii, locurile de joacă. Seamănă cu niște rezervații. Micii apași de acolo, de azi, sunt doar niște cherokee de mâine, din alte și alte rezervații, indiferent dacă vor purta salopete albastre sau gulere albe. Se joacă în spatele unor garduri de sârmă în care părinții par, de cele mai multe ori, agățați. Dar iată și o poartă spre liberate: zâmbetul celor ce locuiesc în vecinătatea unor asemenea spații. I-am urmărit cu atenție: sunt mai senini decât ceilalți, cei ce-și păzesc fundul blocului — de față, ce să mai vorbim! Sunt antrenați pentru copilărie și pot juca două finale pe zi fără probleme. Nu-și acceptă soartă — pur și simplu și-o trăiesc.
În multe blocuri însă, puținii copii pe care-i avem ne transformă, cu zâmbetul lor superb pe buze, pe noi, ca părinți, în infractori ai liniștii, ai orânduirii pașnice și gri. Devenim, pe zi ce trece, niște recidiviști — de multe ori, periculoși. Într-atât încât să fim monitorizați: să ni se numere pașii copilului, să ni se înregistreze decibelii, jumătățile, sferturile de decibeli.
Să fiu bine înțeles: nu sunt nici pe departe avocatul Bâlciului, dar nici al Operei de Stat la Pândă. Trăim într-o lume tot mai reglementată din cauza timpului pe care-l acordăm educației. Facem doar cursuri scurte, intensive și, gata!, lipim autocolante cu ce e interzis, strict interzis, de parcă n-am fi făcut pleonasmul la școală. O copilărie?