Mircea Pora s-a născut la 4 iunie 1944, în comuna Topolovățul-Mare (Timiș). După încheierea cursurilor liceale, în București, a absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1970). Debutează publicistic cu proză scurtă în revista „Orizont” (1983). Debutul editorial are loc în 1985, în volumul colectiv Drumul cel mare (Ed. Facla), în care publică proza „Biblioteca Antiqua”. A publicat, de atunci, peste 10 volume de proză scurtă și publicistică. Colaborează la revistele „Orizont”, „Vatra”, „Helion”, „Forum studențesc”, „Aradul literar”, „Tribuna” ș.a. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Robert Șerban: La mulți ani, Mircea, faci 75! Care e vârsta până la care sperai să ajungi? Întreb fiindcă, mai ales în tinerețe, mai toți suntem bântuiți de proiecția morții și pariem pe cât vom prinde, ce vârstă am putea atinge, când ni se va rupe filmul.
Mircea Pora: Cifra 75 intră, oarecum, în contradicţie cu clasica urare „La mulţi ani!”. Câţi să mai fie, câţi, onorabili, ar mai putea fi? De la 75 încolo, drumul se îngustează, îşi pierde din frumuseţe, transformându-se, până la urmă, într-o cărăruie aridă, fără peisaj. Spune călătorul, aflat pe „cărăruie”, de cele mai multe ori doar pentru sine: „Ce mă fac acum? Îmi 
tremură picioarele. Doamne, ajută-mă să ajung cumva la final!”. În prima parte a vieţii m-am gândit doar trecător la moarte, ştiam că ea există, că inevitabil mă va „lua în braţe”, dar nu era pe atunci, câtuşi de puţin, timpul ei. După dispariţia Monicăi, pe când aveam 63 de ani, „desenele morţii” mi-au apărut în prag. De atunci sunt împreună cu această „inconsistenţă” rece, mai presantă decât o placă de plumb. Nu mă opreşte, însă, de la scris, de la citit, nu s-a opus nici chiar unei recăsătoriri târzii. Dar e cu mine şi se vede asta. Pentru durata vieţii nu pot da o cifră. Să fie doar până când neputinţele și ridicolul nu se vor arăta la orizont.
R.Ș.: Ești un scriitor a cărui literatură pare preponderent autobiografică. Poveștile tale sunt inspirate din propria-ți viață. Citindu-te, constat că realitatea bate, uneori, imaginația. Poate fi provocată realitatea?
M.P.: Cred că aproape orice mânuitor de condei se învârteşte mult în jurul vieţii sale. Amintirile, jurnalele, feluritele note ale scriitorilor sunt atât de interesante! În bună parte e acolo existenţa lor întreţesută cu a altora. Adevărate „tablouri de epocă”. Viaţa mea a avut o particularitate care a lăsat urme. Mai exact, a fost compusă, până acum, din cotituri, salturi abrupte. Dintr-un Topolovăţ bine memorat pentru anii aceia, am „aterizat”, pentru liceu, direct în Bucureşti, în casa Nemoianu. Pentru facultate am luat „la cercetat” Clujul, apoi, ca profesor de istorie, primul an a fost la Ohaba-Română, sat suprarealist, printr-o 
singură caracterizare, mai târziu a urmat Timişoara şi, după vreo şase-şapte ani, „saltul” la Paris. Tot turneul se încheie cu o revenire la Timişoara. A fost mult, îndelung, obositor. Pe acest traseu mi-am îmbogăţit imaginaţia, dar, practic vorbind, am pierdut destul. Familie, post sigur aici, apartament, diverse bunuri, cărţi, aproape tot. Revenirea, dacă mai pot vorbi de-o revenire, s-a făcut greu. Te întreb, oare nu era destulă „realitate” din care să iau ceva şi pentru scris? După încheierea acestui periplu, firea mea a început să se schimbe. A început să-mi placă să stau singur, să părăsesc comunitatea, să-mi închid uşa casei pe dinăuntru. În perioada acestor ani au apărut şi cele 10–11 cărţi. Moartea, tot felul de umbre circulă prin ele. Cu aceste volume, cu părţi din ele, răspund parţial şi primei tale întrebări.
R.Ș.: Fii sincer: ești interesat de cărțile tinerilor scriitori? Știi ce și cum se scrie azi în literatura română tânără? Îți mai pasă?
M.P.: M-ai rugat să fiu sincer aici şi voi căuta să fiu. După revenirea în ţară, an 1994, cu „încărcăturile” de dincolo, în primul rând n-am mai fost interesat să-i cunosc pe tineri personal. Le aveam pe ale mele, pe mai multe planuri, începând să fiu tot mai preocupat de ce aveam eu de făcut. Mi se părea că sunt în întârziere. Câteva cărţi „tinereşti” mi-au căzut în mână, dar nu mi-au atras prea mult atenţia. Nu păreau a avea consistenţă autorii, suficiente experienţe de fond, teribilismele, sexul, tot felul de „neaoşisme” mi se păreau a fi supărător de prezente. Apoi, generaţiile acestea care tot apăreau la cel mult zece ani… Văzând toate astea, dar, poate, şi greşind, m-am retras cu bagajele în „vechile cetăţi”. În tot ce-am scris, mai bine, mai rău, de acolo m-am alimentat, având ca bază viaţa mea destul de „modernă”. Închei spunând că s-ar putea să fiu ieşit din „vremurile” ce curg acum pe lângă mine.
R.Ș.: Citești sau recitești? Mai ai chef să descoperi ceva nou, sau sunt suficiente capodoperele din canon?
M.P.: Greul cade pe recitit. Nu refuz nici lecturarea unor volume noi, dar asta se întâmplă mai rar, fără mare avânt. Nu cred că chiar atât de multe lucruri ar mai fi de descoperit, literar vorbind. Reperele sunt vechi, aşa cum şi omul, în structura şi trăirile sale, e tot vechi. Se pune întrebarea dacă nu cumva ne-am plictisit de propriile noastre trăiri, asociate cu miracole, cu toate bizareriile imaginabile. Posibil, cu literatura să se fi ajuns la un capăt de drum. Atunci toată lumea, sau aproape toată, scrie. Sunt semne care probează asta.
R.Ș.: Sunt interesat să aflu titlurile a opt cărți pe care le-ai citit și pe care le consideri importante pentru un iubitor de literatură.
M.P.: Grea întrebare, răspuns, fără dubii, amendabil. Cărţile obligatorii, ca şi munca patriotică de pe vremuri, ar fi: Biblia, Teatru — Shakespeare, Don Quijotte, Fraţii Karamazov, Tolstoi — Povestiri (Moartea lui Ivan Ilici), Gogol — Suflete Moarte, Bulgakov — Maestrul şi Margareta, Călinescu, Istoria literaturii române de la începuturi până în prezent. Chinuitor de incomplet.
R.Ș.: Ai trăit, după ’90, câțiva ani la Paris. Ți-ai imaginat cum ar fi fost viața ta dacă a fi rămas acolo? Regreți că te-ai întors în România? Regreți ceva?
M.P.: Parisul, Franţa, celelalte ţări văzute mi-au „desfăcut” capul, după statul de zeci de ani în capsula socialistă. Ele au fost pentru mine „lumea”, disperarea că noi, ca indivizi, suntem atât de mici. Acolo, în Franța, n-aş fi putut realiza nimic, pentru că sufletul mi-era în altă parte. Mă simţeam ca un manechin dintr-o vitrină. M-am reîntors în România, dar nici climatul de aici nu-mi place. E ca o poezie sau o proză proastă pe care eşti obligat să o citeşti în fiecare dimineaţă. Şi, cu toate astea, indiferent unde m-aş fi aflat, regret anii care au trecut şi care, uneori, îmi par pierduţi, irosiţi.
R.Ș.: Cum îți gestionezi singurătatea? Ce-i dai să toace timpului pe care-l ai?
M.P.: Singurătatea, ca să intru direct în întrebare, e şi chin, şi un sâmbure de disperare, şi ceva ce aduce cu moartea, dar şi teren pe care revin amintirile, frumoase, plăcute, crude, cum au fost. Singur fiind te poţi gândi la o femeie care ţi-a plăcut, la clipele când te-ai jucat cu propriul copil, la istoria care a trecut peste tine, când uşoară ca un balerin, când grea ca un sac de plumb. Nu trebuie luată nimănui singurătatea. E, poate, pentru fiecare un teritoriu de regenerare. Pe urmă, mai scriu câte ceva, mai postez pe FB, mai discut cu soţia lucruri noi, lucruri vechi. Ca şi cu băiatul meu.
R.Ș.: De câte ori fac interviuri cu oameni în etate, sunt interesat să aflu care sunt — dacă sunt — avantajele bătrâneții. Ce aduce bun venirea și instalarea ei? Cum o folosește scriitorul care ești?
M.P.: Nu ştiu dacă bătrâneţea ar putea aduce neapărat avantaje. E o stare de viaţă finală, după care cred că nu mai urmează nimic. Sau cine ştie… Poate te simţi atunci mai împăcat cu toate, mai uiţi din „fleacurile” trecute, cărora le-ai dat importanţă. Stând în fotoliul ei, ca un împărat fără imperiu, chiar îţi poţi spune ţie însuţi: Ştii, măi, Mircea, că într-un sfert de oră s-ar putea să nu mai fii?
