„Nu poți să conduci o țară dacă nu ești atent la semnalele pe care societatea ți le dă.” Interviu cu regizorul Stere Gulea

114

Stimate domnule Stere Gulea, pentru că nu am găsit suficiente date biografice despre dumneavoastră, vă rog să-mi spuneţi acum, la 75 de ani, câteva cuvinte despre locul, data naşterii şi anii de şcoală.

— Sunt născut în 2 august 1943, la Mihail Kogâlniceanu, un sat lângă Constanţa. Acolo am făcut şcoala elementară, apoi liceul, la Constanţa. Am urmat Institutul Pedagogic de 3 ani, şi apoi, un an, am fost dascăl într-un sat din Dobrogea.

Bine, şi cum aţi ajuns la Bucureşti, la IATC, la  Facultatea de Tetrologie-Filmologie?

— Fiind foarte tânăr, n-am vrut să mă îngrop undeva. În încercările mele de a mă lumina, mergând pe la Bucureşti în vacanţe şi văzând unele spectacole, fără să am cunoştinţe în domeniu, m-am hotărât să dau admitere la facultatea pe care aţi amintit-o. Pe atunci erau împreună cele două secţii. Acolo l-am avut profesor pe Florian Potra, care patrona secţia. El a şi tradus pentru partea de filmologie o carte a lui Aristarco, despre teoriile de film. L-am avut profesor pe Mihnea Gheorghiu, care ţinea cursul despre Shakespeare, şi pe George Litera, asistent, care abia terminase facultatea şi îşi dăduse teza de licenţă în cinema cu Mihnea Gheorghiu. Sigur că am avut şi alţi profesori de valoare…

Şi când v-a venit ideea de a face film?

— Încet, încet, pentru că nu puteau să facă film oameni care nu au terminat secţia de regie. Am terminat facultatea în 1970, şi, în ’73–’74, am făcut pentru televiziune un filmuleţ despre Mateiu Caragiale, după care a pornit mai consistentă ideea de a face film. În distribuţie erau Dan Nuţu, Constantin Rauţchi, Vasile Niţulescu, trei nume foarte mari. Toma Caragiu văzuse filmul şi, prin insistenţa lui, am ajuns să fac Iarba verde de acasă, după un scenariu de Sorin Titel. Aşa am debutat şi am rămas legat de Banat, dar nu numai prin Sorin. Am şi acum câţiva prieteni aici, pe Mircea Mihăieş şi pe domnul Cornel Ungureanu, pe care îi apreciez foarte mult. Sunt legat de Banat, am o slăbiciune pentru zona aceasta şi prin filmările din 1991–1992, pentru filmul Piaţa Universităţii, după un scenariu de Herta Müller.

Vă propun să continuăm discuţia referitoare la ultimul dumneavoastră film, Moromeţii II, lansat recent în Caraş-Severin. Prima peliculă cu Moromeții, cea din 1987, a avut la bază numai romanul cu acelaşi titlu, al lui Marin Preda, iar continuarea de acum are un scenariu inspirat din Moromeţii, vol. II, din alt roman de acelaşi autor, Viaţa ca o pradă, şi din publicistica lui Marin Preda. De ce aţi simţit nevoia să îmbogăţiţi istoria Moromeţilor şi, implicit, a acelei perioade din istoria României?

— Nu a fost atât dorinţa de a îmbogăţi, ci, făcând un scenariu după Moromeţii, vol. II, am avut nişte reţineri. Nu reuşeam să-mi apropii substanţa romanului din punct de vedere cinematografic, dar felul cum îl concepuse Marin Preda nu era ofertant pentru film. În carte, Moromete intra în toată colcăiala aia de schimbare… Aveai senzaţia că te înnămoleşti într-o chestie neinteresantă. Mai era şi problema, deloc pe gustul meu, a identității pe care i-a dat-o Preda lui Nicolae Moromete, aceea de activist de partid. Noi, care am trăit şi acele vremuri, înțelegem foarte bine de ce scriitorii, dar nu numai scriitorii, ci și regizorii și scenariștii, erau nevoiți să facă aceste compromisuri. El, ca să poată să publice cartea, a trebuit să facă nişte concesii. Cred că a fost destul de greu pentru Preda să scrie în acest fel volumul II. Acum e cazul să vezi dacă păstrezi acele concesii sau dacă scoţi anumite lucruri care nu se mai justifică. Şi atunci, am ales această formulă: am plasat acţiunea imediat după război, în 1945–1946, şi pentru că voiam să fac din personajul lui Nicolae (fiul cel mic al lui Ilie Moromete) cel care duce povestea mai departe. Moromete, într-un fel sau altul, îşi încheie misiunea ca personaj. Gândul meu a fost ca Nicolae să ducă mai departe povestea şi am zis să o fac în jurul lui. El se întoarce în sat nu ca să rămână, ci pentru că nu putea să-şi continue studiile din cauza că nu-şi plătise taxele şi era pe punctul să fie dat afară. Vine la începutul verii lui ’45, în speranţa că îl convinge pe taică-su să-i mai dea nişte bani, dar acesta, în stilul lui, nu zicea nici da, nici ba. Aşa m-am dus şi înspre Viaţa ca o pradă şi aşa m-am imersat, pe lângă părţile de ficţiune, m-am adâncit spre surse din familia lui Marin Preda. Am vrut să văd personajul de la care a plecat Marin Preda, tatăl său, Tudor Călăraşu. Am avut şi şansa că un nepot de-al lui, Sorin Preda, a scris o carte care se cheamă Ultimii Moromeţi, în care se îndreaptă spre personajele care au stat la baza personajelor romanului, la familie. Sunt multe amănunte care pentru mine au fost o mană cerească.

Să vorbim puţin şi despre noua distribuţie a filmului. Mai exact, de ce nu mai apar Victor Rebengiuc (Premiul de interpretare masculină) şi Luminiţa Gheorghiu, Diploma de onoare) pentru rolurile din Moromeţii I?

— Luminiţa nu putea, pentru că, în acel moment, avea nişte probleme de sănătate; când am discutat, chiar mi-a spus: „Stere, acum nu pot să-l fac şi n-o să stai cu filmul din cauza mea”. Iar Rebengiuc mi-a spus să fac filmul cu altcineva, din generaţia care urmează: „… noi ne-am făcut-o (treaba, n.n.) atunci”. Poate îmi era mai uşor cu ei, poate îmi era mai greu să îl fac cu ei? Nu ştiu.

Faptul că aţi scris scenariul la Moromeţii II nu e o noutate. Aţi mai scris şi scenariul altor câteva filme. De ce a fost nevoie de această implicare?

— Nu ţin neapărat să scriu eu scenariul. Dacă am un scenariu bun, nu mă implic, dar vreau să vă spun ceva. Ai un roman, şi fiecare dintre noi îl vede în alt fel. În cazul de faţă, la primul film am considerat că exista o materie suficientă ca să faci doar o selecţie şi să dai o structură. Al doilea film a fost mai dificil pentru că a fost nevoie să recreez o lume de la alte surse din Marin Preda. Nu am organizat materia cum am organizat-o după volumul I, eu am făcut o adaptare liberă, unele dialoguri le-am scris eu, cum se face în asemenea situaţii. Am plecat de la ideea că un personaj ca Ilie Moromete îşi încheie prezenţa odată cu începutul colectivizării. El nu poate să depăşească 1947–1948, iar ceea ce se întâmplă, din punct de vedere politic şi social, nu mai are legătură cu ţăranul. Am vrut ca acest film să fie mai legat de momentul istoric 1945, un an crucial pentru istoria recentă a României, şi să arăt cum au trăit oamenii din acea generaţie.

Unul din  primele dumneavostră filme, Sub pecetea tainei (1975), a primit Premiul ACIN. Au urmat şi altele, inclusiv primul film cu Moromeţii, mai exact cam jumătate din filmele dumneavoastră au fost distinse cu diverse premii. Ce au însemnat aceste premii pentru regizorul Stere Gulea?

— Orice premiu te bucură, e normal. Problema e că premiile nu înlocuiesc munca, nu înlocuiesc frământările şi, până la urmă, trebuie să faci munca în care crezi. Încerci să faci, cât poţi de bine, ceea ce ai început. În rest, şi premiile fac parte din viaţa noastră, dar nu faci filmul pentru premiu, îl faci pentru că aşa simţi în momentul respectiv. Acum, eu, cu acest film, chiar m-am depărtat de primul film şi a trebuit să mă ataşez de acest moment…

Cu toate aprecierile aduse filmelor dumneavostră, inclusiv prin premii, uneori au existat mari pauze între pelicule…

— Într-adevăr, cea mai mare pauză a fost după 1995–1996, după Stare de fapt, pentru că nu-mi găseam motivaţia şi scenarii după schimbarea din 1990. Deşi am făcut două filme şi unul de montaj, legate politic de evenimentele din 1989, după, am considerat că trebuie să fac o pauză ca să mă limpezesc şi eu. Și aşa am făcut o pauză de 12 ani. Chiar dacă unii dintre colegii mei au făcut filme în acea perioadă, într-un fel sau altul se simţea că nu reuşeau să concretizeze schimbarea care s-a produs. În comparaţie cu ce a venit generaţia următoare, Cristi Puiu, Cristi Mungiu şi Porumboiu, s-a văzut diferenţa dintre generaţii. Aceştia au venit cu un impact mult mai mare şi mai puternic în România anilor 2000, când au început ei să iasă cu filme. După acea pauză, şi eu, încet, încet, mi-am găsit liniştea şi am putut să mă reapuc de meserie.

Sunteți unul din importanții oameni de cultură români, implicat în viața cetății. Chiar dacă în ultimul timp nu aţi protestat public, ca maestrul Mihai Şora, acum, la 102 ani, vă întreb cum aţi caracteriza actuala noastră scenă politică?

— Eu, făcând filmul acela de montaj, Piaţa Universităţii, sunt perceput ca făcând parte din strigătul unei alte generaţii, pentru că sunt legat de acel eveniment. Am fost acolo, dar n-am vrut să se ştie că sunt acolo, că împărtăşesc lucrurile pentru care aceşti oameni protestează. Când sunt întrebat, spun mereu că eu consider că aceşti oameni au perfectă dreptate pentru că ceea ce ei cer nu sunt nişte revendicări ale unei grupări, e vorba de o cerinţă a societății românești. Dacă țara asta vrea să aibă un regim democrat, un stat de drept ș.a.m.d., atunci ceea ce acești oameni cer trebuie respectat. Reacțiile guvernanților, după mine, sunt total neadecvate, sunt ale unor oameni care nu au nicio legătură cu realitatea, nu-i interesează decât afacerile și problemele lor. Or, nu poți să conduci o țară dacă nu ești atent la semnalele pe care societatea ți le dă. Eu asta reproșez oamenilor politici, care sunt totalmente nepregătiţi pentru a conduce această ţară în momentul de față.

Ca decan de vârstă al regizorilor români, cum vedeţi evoluţia noului val al filmului românesc, ştiut fiind că până acum aprecierile internaţionale au fost favorabile?

— Este un aspect extrem de lăudabil şi pozitiv pentru România faptul că festivaluri de primă mărime selectează şi premiază filmele noastre tot timpul. Marea problemă este ca aceste filme să ajungă la public. Sigur, motive sunt mai multe. Într-o oarecare măsură, şi noi, cineaştii, trebuie să fim conştienţi că nu putem să facem filme numai pentru noi. Trebuie să venim spre public pentru că, fără audienţă, un film moare, intră în anonimat. Se fac filme despre care auzi că s-au făcut, dar ele nu sunt vizionate. Astea sunt nişte subiecte care ar trebui să facă obiectul unor dezbateri serioase, în care să se stabilească cauzele; dar numai cauzele nu rezolvă problema, trebuie şi măsuri. Or, lucrul acesta nu se întâmplă, iar asta mă întristează pentru viitorul nostru, al cineaştilor şi al publicului. Până la urmă, publicul şi cineaştii nu sunt două noțiuni separate; dacă spui că prezenţa publicului nu te inspiră, nu te motivează, e o prostie.

— De curând aţi împlinit  75 de ani de viaţă. Vă rog să faceţi o scurtă retrospectivă, pe de-o parte a omului  Stere Gulea, şi, pe de alta, a artistului cu acelaşi nume.

— Am fost un om norocos, am o familie care m-a sprijinit, am putut să fac o meserie care îmi face plăcere, sănătatea, până acum, m-a ajutat şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Ca regizor, am făcut nişte filme, de unele nu mi-e ruşine, altele sunt mai puţin reuşite, aşa e viaţa omului.

 

Interviu realizat de Titus Crișciu

LĂSAȚI UN MESAJ