10.1 C
Timișoara
miercuri 24 aprilie 2024

Nu mă mai identific cu ce se întâmplă astăzi în artă, unde totul e poantă, fentă, șmecherie

Interviu cu artistul vizual Aurelian Scorobete

Aurelian Scorobete (n. 19 iunie 1970) a absolvit Liceul de Arte Plastice „Ion Vidu” (1988) și Facultatea de Arte (1996, la clasa profesorului Romul Nuțiu), ambele din Timișoara. Are la activ 9 expoziții personale, în țară și în străinătate, și a participat la patru expoziții de grup. Din 2003 conduce firma De Reinhart, de producție și concept grafic, producție video, animație și modelare 3D.

Robert Șerban: Faci parte din prima promoție a Facultății de Arte (reînființată chiar după Revoluție), cea care a început cursurile în 1990. O promoție ce a dat nu puține nume importante pentru artele vizuale. Tu ai intrat primul, atunci. Cum au arătat anii aceia, cât de interesați erați de școală, ce voiați să schimbați în lumea cea nouă?

Aurelian Scorobete: Uitându-mă în urmă, realizez că perioada de după 1990 a fost foarte intensă, foarte comprimată și că, în cei șase ani de facultate, s-au întâmplat foarte multe.

În primul rând, contactul cu colegii a fost interesant pentru că veneam din generații foarte diferite și, cu toate că eram foarte diferiți, s-a creat totuși o unitate, un grup omogen, complex.

Nu știu dacă voiam să schimbăm noi lumea. Cred că lumea întreagă era într-o schimbare, Europa în special, iar noi ne-am adaptat foarte repede la aceasta. Inevitabil, am intrat în vârtejul acelor vremuri, încercând prin felul nostru de a fi, artistic, să aducem un plus de culoare vieții monocrome de dinainte de ’90. Cel puțin asta credeam noi atunci.

R.Ș.: În liceu ți-au fost profesori, printre alții, Bela Szakats, la sculptură, și Constantin Flondor, la pictură. Amintesc de domniile lor fiindcă sunt nu doar artiști de primă mână, ci și foarte buni pedagogi. Dacă ar fi să sintetizezi în câte o frază ceea ce ai învățat de la cei doi, cum ar suna ele, frazele?

A.S.: Cred că rigoarea și capacitatea de a sintetiza o formă sunt elementele pe care le-am învățat de la domnul profesor Szakats, elemente pe care ni le-a transmis, de cele mai multe ori, prin propriul exemplu. Când punea mâna pe lut, totul se schimba. Trebuia doar să privești atent orice gest, orice mișcare, ca mai apoi să-ți continui lucrarea în direcția bună.

Atenția, rafinamentul și sensibilitatea în culoare le-am învățat de la domnul Flondor. Îmi plăcea îngemănarea dintre desen și pictură, trecută prin istoria artelor, cu diferite tehnici, de la uleiuri, la tempera cu emulsie și gălbenuș de ou, la pictură cu ceai negru.

Îmi amintesc foarte clar de o zi în atelier, cum stăteam toți în jurul lui ascultând explicațiile sale pe un autoportret de-al lui Van Gogh. Era suficient să spună: „Uite cum a pus această tușă de culoare!” și înțelegeai tot ceea ce trebuia să înțelegi.
A treia mare influență asupra mea a reprezentat-o întâlnirea cu Romul Nuțiu, care, după mai multe încercări de a mă distrage de la tendința mea spre figurativ, a renunțat într-un final și m-a încurajat și mai mult să continui în direcția mea. De la el am învățat să folosesc coloritul viu, uneori „din tub”, cum se spune. Combinația dintre școala Flondor și școala Nuțiu mi s-a potrivit foarte bine, motiv pentru care le rămân pentru totdeauna recunoscător.

R.Ș.: Bănuiesc că mama ta, care era profesoară de desen, te-a… strunit cel mai des. Ce fel de relație ai avut, din acest punct de vedere, cu ea? Erai răzvrătit, docil, interesat?

A.S.: Am crescut de mic cu mirosul de uleiuri și de terebentină, cu pânze și cu pensule. Cred că cel mai important a fost să o văd pe mama pictând, să fur meserie de la ea privind. Să văd cum se obțin nuanțele pe paletă și cum se combină acestea apoi pe pânză. Albumele de artă din bibliotecă au jucat și ele un rol foarte important, mai ales în anii copilăriei. Chiar și astăzi, dacă mă uit într-un album de Durer, Hokusay, Bruegel sau Leonardo, mă întorc în timp, în copilărie.

R.Ș.: Iată, tu ai ucenicit, și ca elev, și ca student. Tu ai ucenici?

A.S.: Am predat un an de zile la Liceul de Arte și am avut câțiva elevi buni, cu care mai țin legătura; dar nu cred că am harul pe care l-au avut părinții mei, profesori amândoi.

Consider că, din momentul în care realizezi că nu ești potrivit pentru o anumită activitate, este mai bine să renunți decât să insiști. Nu e lucru ușor să poți să transmiți emoția artelor unor copii și să o mai și faci într-un mod plăcut, coerent și eficient.

R.Ș.: Ai expus foarte puțin, desi ești un desenator și un portretist excepțional. De ce n-ai fost tentat de simeze? De ce nu te arăți decât, uneori, pe Facebook? Ce ai de ascuns?

A.S.: Prima mea expoziție am avut-o în anul I de facultate, având onoarea ca la vernisaj să fiu prezentat de domnul profesor Deliu Petroiu. Au urmat câteva expoziții în Belgia și Franța, iar după facultate am expus de mai multe ori în Germania, de două ori împreună cu prietenul meu Fikl. Am participat la un simpozion organizat de Iosif Tași și la unul organizat de Fundația Rubin, dar… Trebuie să recunosc că am o problemă cu expozițiile și, în general, cu direcția în care o ia arta plastică… Nu mă mai identific cu ce se întâmplă astăzi în artă, unde totul e poantă, fentă, șmecherie. Banii și prețurile lucrărilor sunt de asemenea un subiect complicat, așa că, încet-încet, am ales să mă retrag din lumea artistică, continuând să aplic ceea ce știu într-un alt domeniu, prin intermediul acestui nou instrument, care este computerul. Pictez destul de rar, dar sunt bucuros să pictez pentru mine. Toate lucrările pe care le-am făcut în ultimii ani vor face probabil subiectul unei expoziții, dar nu știu când se va întâmpla asta. Și nici nu mă grăbește nimeni.

R.Ș.: Cât de intense (mai) sunt legăturile dintre tine și colegii tăi de generație, de la Arte? Te întreb fiindcă, la un moment dat, mă gândeam să vă propun o expoziție de grup, care să vă adune laolaltă.

A.S.: Recent am aniversat 30 de ani de la reînființarea Facultății de Artă, ocazie cu care am editat un album. Trebuia să fie și o expoziție de grup, dar aceasta nu a mai avut loc din cauza nebuniei din ultimii doi ani…

Altfel, anii petrecuți în facultate au fost foarte încărcați de evenimente, drept pentru care aceste relații care s-au creat între noi nu au cum să dispară. Ajunge să mă gândesc doar la practicile de vară din zona Oraviței și e suficient să poți aduna amintiri pentru o viață.

R.Ș.: Interesul tău de portretist vizează oameni în etate sau figuri istorice. Cum îți alegi, de fapt, subiecții? Ce resort determină alegerea?

A.S.: Seria de portrete pe care le mai arăt din când în când în spațiul virtual a început din dorința de a recrea portretele unor personalități din zona noastră. Primele „frustrări”, ca să spun așa, au fost legate de portretul lui Paul Chinezu. Cu acesta există un singur portret realizat în timpul vieții lui, restul fiind realizate în perioada romantică. Am ajuns să corespondez cu Galeria din Strahov, unde se află acel portret atribuit lui. Așa am ajuns să caut, să cercetez și să recreez portrete ale unor personaje istorice, politice sau din domeniul artelor.

Această serie de portrete ale unor personalități bănățene va fi subiectul unui album pe care am de gând să-l scot anul viitor, sper, într-o prezentare de excepție.

R.Ș.: Ești unul dintre cei mai pricepuți (iată, compliment după compliment) graphic-designeri din țară, iar prietenia ta cu computerul, care e principalul tău instrument de lucru, e veche de aproape 25 de ani. E chiar atât de specială acestă sculă pentru artistul care ești? Faci cu el video și lucrări în 3 dimensiuni.

A.S.: Cum ziceam și puțin mai devreme, practic, folosesc același meștesug, dar cu un instrument diferit. Tot ce înseamnă linie, punct, culoare, ritm, compoziție se aplică și în grafica de computer. Un element important e și faptul că nu folosesc mouse-ul de 12 ani, deci mișcarea mâinii e aceeași ca pe pânză sau hârtie.

Animația și 3D-ul vin firesc după ce te-ai familiarizat cu programele de grafică 2D. Ele sunt ca o completare, ca o prelungire normală a procesului de creație și a dorinței de a face mai mult, mai complex, de a explora noi metode de exprimare.

R.Ș.: Ce artiști contemporani te interesează și, poate, te inspiră?

A.S.: Urmăresc ce apare prin presă, ce mai fac colegii mei, dar n-aș putea spune că sunt interesat în mod special de cineva. Prefer să mă uit din când în când la clasici.

Dacă ar fi să numesc totuși pe cineva, aș spune Corneliu Baba și Édouard Manet.

R.Ș.: E desenul mai mult decât o abilitate? Ce înseamnă pentru tine?

A.S.: Când spui abilitate, pe mine gândul mă duce la ceva simplu, la ceva ce se rezolvă folosind o scurtătură. Or, nu e deloc așa. Truda de a reda expresia și de a da viață unui portret uneori e mai istovitoare decât pare, iar alteori poate dura la nesfârșit — chiar dacă diferența o fac în final trei linii bine trase. Dar un portret care nu are viață e inutil, așa că trebuie să cauți să-i dai viață cu orice preț.

R.Ș.: Care dintre lucrările tale, fie pe computer, fie pe hârtie, îți e „steag”?

A.S.: Dintre picturi, am câteva care mi-au fost dragi, și poate și ăsta e un motiv pentru care nu expun, nu vând. Mi-e greu să mă despart de unele lucrări…

Lucrarea de diplomă, seria de nouă lucrări — figură întreagă —, cred că mi-a dat o direcție clară pe care o păstrez și acum. Figuri feminine, cu privirea directă, intimidantă uneori, luminate frontal, majoritatea în game de culori vii, contrastante.

În zona CGI (computer generated images) e mai complicat de ales ceva clar. Am lucrat la multe generice de emisiuni TV, pachete grafice de știri, diferite reclame, am lucrat la câteva filme și la mai multe documentare. Chiar acum lucrez la pachetul grafic pentru un nou documentar, deci poate fi chiar acesta steagul!

3 COMENTARII

Dă-i un răspuns lui Eufrosina Renunțați la răspuns

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Citește și :