Nu-i plângeți pe britanici!

666

În seara zilei în care scriu aceste rânduri, tocmai s-a consumat — formal — Brexit-ul. Altfel spus, după circa 47 de ani de apartenență la Blocul Comunitar European, Marea Britanie spune un hotărât „DA” drumului ales de electorii săi, în anul 2016, alegând să părăsească o organizație care s-a născut în jurul ideii de multiplu parteneriat economic și a ajuns astăzi o veritabilă construcție politică. Părerile sunt împărțite. Unii privesc cu admirație pasul constituțional făcut de britanici; alții, dimpotrivă, îi cântă a urgie, socotind că, în mod sigur, această uimitoare națiune insulară va claca și că nu va avea cum să se descurce de acum înainte în marea competiție economică în care ne-a aruncat pe toți societatea globalizată. Nu știu sigur ce anume se va întâmpla în epoca post-Brexit.

Nici nu cred că am priceperea pentru ca, în mod convingător, să-mi dau cu părerea. Știu însă că, printre altele, ceea ce i-a alungat pe britanici din Uniunea Europeană trebuie căutat în fenomenul de degenerare a Dreptului, pe care Blocul Comunitar și, respectiv, statele (încă) membre îl resimt de câteva decenii, ignorându-i însă periculoasele consecințe. Vedeți, de mult prea multă vreme, la nivelul Uniunii Europene se vorbește, din ce în ce mai tare, despre deficitul de democrație, în contextul în care decizia politică este din ce în ce mai puternic subjugată de avizul tehnic al birocraților, iar actele normative cu putere de lege sunt din ce în ce mai clar aservite regulamentelor administrative. În plus, de mult timp, mecanismele de desemnare a membrilor Parlamentului European și ai Comisiei Europene nu mai au nimic de-a face cu teoria încredințării democratice a puterii. Să le luăm pe rând.

Ne tot mirăm (și nu numai filosofic!) că nivelul politicienilor europeni este în cădere liberă de mult prea multă vreme și că astăzi ne lipsesc un Mitterrand, un Kohl, un Andreotti sau o Thatcher. Nu am nicio îndoială că și aceștia aveau la îndemână o serioasă echipă de consilieri, respectiv de birocrați care știau cum anume trebuie să fie făcut un anumit lucru, pentru ca el să iasă bine. În vremea celor patru mari mai sus evocați, politicienii decideau ce anume trebuie făcut, iar birocraților le rămânea să spună cum anume urmează să se facă ceea ce au decis liderii politici. Astăzi, la nivelul Uniunii Europene și, desigur, a tuturor statelor membre, lucrurile stau exact pe dos: birocrații decid ce și cum anume trebuie făcut, iar politicienii, precum niște iepurași trași cu cheița, nu fac altceva decât să transmită electoratului confuz și, pe alocuri, imbecilizat, că ceea ce se face este, fără îndoială, în interesul și în folosul său. În alți termeni, astăzi, politicianul nu este altceva decât un purtător de cuvânt al birocratului, iar pe acesta din urmă l-am fetișizat, l-am zeificat chiar, pretinzând despre el că este singurul competent să decidă pentru fiecare individ în parte, dar și pentru comunitatea în care acesta, într-un fel sau altul, s-a integrat.
Birocratul îi impune politicianului agenda publică, îi spune că un oarecare lucru poate sau nu poate fi făcut, pentru că — nu-i așa? — un oarecare regulament sau o oarecare directivă nu permite. Dacă lui Kohl sau lui Mitterrand un funcționăraș îi spunea că nu se poate face un lucru pentru că nu știu ce regulament se opune, oricare dintre ei i-ar fi răspuns, în mod natural și chiar cu candoare, că regulamentul poate și trebuie să fie modificat și că, în cel mai scurt timp, așteaptă de la același birocrat nesuferit să-i prezinte proiectul de modificare a regulamentului care împiedică luarea unei decizii politice pe care el, Kohl sau Mitterrand, înțelege să o transpună în practică. Astăzi, atunci când unui politician (de valoare îndoielnică, pentru că alții nu prea avem) i se spune de către un afurisit de birocrat că un regulament sau o directivă împiedică luarea unei anumite decizii, într-un covârșitor număr de situații politicianul va tăcea mâlc și va veni în fața electoratului cu o grămadă de scuze, pe care le va prezenta înveșmântate într-un limbaj de lemn, din conținutul căruia nu va lipsi referirea la un „drept european” obscur, nelămurit, cleios și îmbâcsit, pe care pare că niciun politician nu e capabil să-l stăpânească, dar care s-ar găsi la degetul mic al atotputernicilor birocrați. Ei, asta i-a enervat pe britanici! Una din explicații ar fi următoarea: juriștii guvernului de la Londra i-au citit foarte bine Albert Venn Dicey și pe Friedrich August Hayek, înțelegând de la aceștia că puterea trebuie să rămână membrilor parlamentului și că nu poate fi uzurpată, sub nici un cuvânt, de niște birocrați dependenți narco-patologic de regulamente administrative în fața cărora drepturile și libertățile individuale nu valorează nici cât două parale. Chiar dacă nu în exclusivitate, vina pentru plecarea britanicilor din Uniunea Europeană aparține francezilor și nemților, pentru care puterea reală aparține funcționarilor, respectiv birocraților care nu au trecut niciodată proba alegerii directe de către poporul suveran. Ei — birocrații — au livrat politicienilor de mucava o scuză profund neserioasă, pe care o poți citi astăzi în cele mai multe din manualele franțuzești de drept public: „Pour votre securité, vous nʹaurez plus de libertés!”. Or, pentru insularii britanici, renunțarea la libertate de dragul unei securități după care tânjește mai ales Europa Continentală și mult mai puțin insula Marii Britanii reprezintă, în sine, o erezie constituțională.

În altă ordine de idei, pentru britanici, este cel puțin nenatural să fie reprezentați, în Parlamentul European, de lituanieni, portughezi, polonezi, români sau bulgari. Toți aceștia sunt prea departe de mentalitățile britanice, dar și de așteptările alegătorului britanic, indiferent dacă acesta trăiește în City-ul londonez sau în nordul extrem al Scoției. Pretenția că toți membrii Parlamentului European au vocația de a-i reprezenta și pe britanici li se pare acestora din urmă pur și simplu nenaturală; pentru locuitorii Regatului Unit, un membru nebritanic al Parlamentului European care pretinde că îi reprezintă și pe britanici nu este nimic altceva decât un impostor; el poate avea simpatii pentru poporul britanic și, eventual, pentru Marea Britanie, dar este absolut incapabil să reprezinte interesele britanice în Uniunea Europeană.
Plecarea Marii Britanii din Uniunea Europeană nu ar trebui să ne facă pe noi — cei care am rămas — să-i căim pe insulari. Ar trebui — și cred că dna Merkel, împreună cu dl Macron o fac — ca noi, cei rămași, să ne întrebăm serios ce anume ar trebui făcut pentru ca această bolnavă Uniune Europeană să se însănătoșească și pentru ca precedentul britanic să nu-i inspire și pe alții. Olandezii și suedezii deja trimit săgeți otrăvitoare dnei von der Leyen. Cred că Președinta Comisiei Europene ar trebui să înțeleagă cuvintele pe care, cu câteva decenii în urmă, într-o oarecare ocazie, le-a rostit Margaret Thatcher: „Our aim is to let people feel that they count for more and more”. Popoarele prinse în cleștele Uniunii Europene tocmai asta își doresc: să simtă că ele contează din ce în ce mai mult.

LĂSAȚI UN MESAJ