Într-un context internațional haotic, în care nimeni (sau aproape nimeni) nu mai știe ce va aduce ziua de mâine, cel dintâi stătător al țărișoarei are o singură obsesie: o nouă lege a educației naționale. Îl înțeleg: la ceva ar trebui să ducă prăfuitul său proiect de țară, pretențios intitulat „România educată”. Cât de instruiți și de educați sunt românii o știm cu toții, iar profesia de dascăl universitar pe care îmi este dat să o fac de peste 23 de ani mă pune în fața unor mari tristeți în această privință. Majoritatea studenților mei de anul I nu înțelege sensul primar a mai bine de două treimi din cuvintele pe care le vehiculez în cadrul prelegerilor de drept administrativ pe cale le țin. Cei mai mulți dintre tinerii bacalaureați scriu prost, nu au lecturi, iar textele fundamentale — dificile, cum altfel? — îi intimidează până la lacrimi. De cele mai multe ori, ceea ce îmi este dat să primesc din partea celor mai mulți dintre studenții mei sunt văicăreli, tânguiri, vaiete și plânsete, determinate de faptul că fie au prea mult de citit, fie le este foarte greu să învețe ceea ce pretinde programa aferentă disciplinei predate, fie pur și simplu se simt depășiți de îndatoririle pe care le au în calitate de învățăcei înscriși într-o instituție de învățământ superior. În aceste condiții, dlui Președinte K.W. Iohannis îi trebuie musai o nouă lege a educației, deși cea astăzi în vigoare — bună, la data adoptării ei, dar ulterior batjocorită de nevertebratele parlamentare și guvernamentale care au atins-o într-un fel sau altul — a fost adoptată cu mai puțin de 15 ani în urmă.
Noua lege a educației naționale — ce glumă bună! — este un bun exemplu de deturnare de putere, în cea mai periculoasă și perfidă formă a ei: deturnarea de procedură legislativă. Folosești un procedeu de drept public cât se poate de legitim — legiferarea — spre a atinge un scop ori pentru a obține un rezultat ilegitim sau imoral. Ce urmăresc „oamenii Președintelui” prin promovarea, susținerea și, eventual, adoptarea unei noi legi a educației? În esență, două lucruri: „reificarea” sau, dacă vreți, „viețificarea” rectorilor și revenirea la un sistem gerontocratic de tristă amintire, pe care sistemul național de învățământ — îndeosebi, la nivel universitar — l-a cunoscut încă de dinainte de căderea regimului comunist și care s-a perpetuat până târziu, după anul 2010. Proiectul susținut de Președinte — acest viteaz profesoraș, căzut peste noi de pe plaiurile Sibiului — încununează perfect rateul absolut al celor două mandate care, în curând, (i) se vor încheia, dacă nu altfel, măcar prin ajungerea lor la termen.
În privința transformării rectorilor în veritabili regi ai universităților pe care le conduc, lucrurile sunt clare. Toți rectorii astăzi în funcție (sau cei mai mulți dintre ei) vor spune că noua lege a educației așază o nouă realitate legislativă, care nu are cum să producă efecte juridice pentru trecut, respectiv cu privire la mandatele exercitate sub imperiul Legii nr. 1/2011, indiferent de numărul acestor mandate. Prin urmare, în baza noii legi, aceiași rectori vor putea să obțină alte două mandate (de câte cinci ani, totalizând încă 10 ani într-o astfel de importantă funcție), pentru că, odată cu intrarea în vigoare a noii legi a educației, se produce un fel de „resetare” și, astfel stând lucrurile, mandatele ce urmează a fi obținute se numără din nou. Precedentul e verificat la nivel prezidențial. Reamintesc (celor care au uitat) că Ion Iliescu a putut obține alte două subsecvente mandate de Președinte al României, după intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991, pentru că primul mandat (cel din perioada 1990–1992) a fost exercitat în baza unor prevederi pre-constituționale, iar noua lege fundamentală nu putea produce efecte decât numai pentru viitor.
Cel de-al doilea scop urmărit de susținătorii noii legi a educației este acela al instalării, mai ales la nivelul universităților, a unei gerontocrații, prin instituirea vârstei de pensionare a cadrelor didactice la 70 de ani. Scuza ar fi aceea că bătrânii au experiență și reprezintă un tezaur pentru instituțiile noastre de învățământ superior. Cea din urmă afirmație este numai în parte adevărată: unii bătrâni — de altfel, foarte puțini — au experiența necesară, dobândită prin consistente acumulări științifice, care poate justifica dorința de a mai rămâne în sistem și după împlinirea vârstei de 65 de ani. Însă cei mai mulți dintre cei ajunși la 65 de ani și pe care viața i-a prins pe un post universitar nu mai dau de ani buni atenția cuvenită studiului și cercetării științifice, așteptând — într-o înspăimântătoare blazare — să mai culeagă câte o leafă lunară sau câte o suplimentară sumă de bani, dintr-un proiect gestionat cu greu de cei mai tineri. Iată de ce este nevoie ca rămânerea în sistemul universitar, după împlinirea vârstei de 65 ani, să fie aprobată de senatul universității, în baza avizului favorabil dat de directorul de departament și de consiliul facultății. Toți cei care militează pentru readucerea la viață, în universități, a gerontocrației nu înțeleg cel puțin două lucruri: (i) că, astăzi, spre deosebire de ceea ce se întâmpla cu 10–20 de ani în urmă, raportat la dinamica științelor, un cadru didactic ajuns la vârsta de 65 de ani nu mai are pur și simplu puterea de a ține pasul cu volumul foarte mare de informații circulat în interiorul disciplinei de care se ocupă, lucru pe care un cadru didactic mai tânăr îl poate face cu mai mult succes; (ii) că mai toți cei care au ajuns la vârsta de 65 de ani ar trebui să se gândească la principiul generozității inter-generaționale, în virtutea căruia un profesor ajuns la 65 de ani nu poate pretinde, în mod rezonabil, să rămână în sistemul universitar, blocând astfel perspectivele de carieră ale unui lector (șef de lucrări) sau ale unui conferențiar de 40 sau de 50 de ani.
