Noi suntem ceea ce votăm

Am votat întotdeauna după 1989. Niciodată înainte, în comunism. Cum să votezi când era vorba de candidații unui singur partid? Aparent, în ziua votului era sărbătoare. În preajma secțiilor de votare cântau bucuria vieții noi formații de muzică populară, în alimentare se ”băga” alimente, în birturi mici, crenvurști și bere. Dacă întrebai ”ce se dă” prin diferitele magazine, în preajma zilelor de vot sigur găseai ceva de cumpărat.

Lumea mergea la vot de frică, a nu te încadra pe linia trasată de Partidul Comunist te făcea vulnerabil din toate punctele de vedere. Dacă erau persoane care totuși nu mergeau la vot, te căutau  acasă cu urna volantă. Așa se obțineau procentajele incredibile de participare la vot, specifice tuturor țărilor din ”lagărul socialist”, de 90- 99%. Cei ”votați”, pun ghilimele pentru că era un vot formal, erau cu toții cadre de nădejde ale partidului stat conducător. ”Rezerva de cadre a partidului” era inepuizabilă.

După reapariția sistemului pluripartidist în România, începând cu 1990, procentajele de participare la vot, indiferent de tipul alegerilor, locale, parlamentare,  prezidențiale au început să scadă.  Cu cât românii erau mai eliberați de frica de autoritatea statutului comunist cu atât se simțeau mai puțin obligați să participe la vot. Votează în continuare cei dependenți de ajutoarele sociale acordate de către stat. Ei ascultă, în general, de ”domnul primar”.  Li se alătură cei dependenți de o slujbă la stat, mai ales dacă obținerea acesteia a fost intermediată de partidul aflat la putere. Ei sunt cei care votează cu ”ai noștri”, ei pot fi mobilizați nu doar de către primar ci și de către președinții de consilii județene,  prefecții județelor, staff-ul acestora.  Conștiincioși sunt și participanții la vot o dată cu deschiderea secțiilor de votare,  majoritatea pensionari, captivi ai televiziunilor de propagandă.

Categoria alegătorilor care votează în conformitate cu propriul sistem de valori politice, care au capacitatea de a se informa și opta în cunoștiință de cauză, ar trebui să fie cea mai numeroasă într-un sistem democratic închegat, așezat. Sunt cetățenii care gândesc cu propria lor minte, stăpâni pe munca lor, implicit pe opțiunile lor politice. Ei votează înțelegând că pentru a realiza binele personal este nevoie de binele comun, condiționat de o funcționare cât mai normală, nemincinoasă, nefurăcioasă a statului român.

Nu votează, din nefericire, românii care susțin că ”votul lor oricum nu contează”, ori că toți cei de ales ”sunt la fel”. Greu de comentat, dificil de interpretat opțiunea lor. Din păcate, sunt foarte numeroși.

Dacă ne uităm la statistica ultimelor alegeri, turul I al prezindențialelor, observăm că doar jumătate dintre românii cu drept de vot au făcut gestul esențial pentru consolidarea tânărului sistem democratic românesc, adică au votat! Surpriza plăcută a venit de la românii din ”afară” (detest acest termen de jargon penitenciar), adică de la acei români care, muncind în țări cu adevărat democratice ale Europei și ale lumii, sunt stăpâni pe propria lor soartă, dar votează pentru binele României. Spun plăcută, pentru că numărul românilor aflați în Diaspora care au votat a crescut de aproximativ 5 ori, față de precedentele alegeri! Pe de altă parte, mi se pare extrem de relevant faptul că reprezentanta partidului care a condus România în ultimii 3 ani a obținut un procentaj de voturi sub 3%. De la ”aștia”, cum s-a exprimat, cam prea neaoș, doamna candidat PSD Vasilica Viorica Dăncilă.

Cred că în țară nu s-a comentat suficient de mult cum au votat românii din Diaspora. Dacă tot ”vrem o țară ca afară”, poate că ar trebui să-i întrebăm mai des de ce votează așa și nu altfel! Parafrazând diferite exprimări, mai mult sau mai puțin filozofice, să îmi fie permis a spune: noi suntem și vom fi ceea ce votăm! Dacă votăm!