Muzeul păzit de arici de la Curtea atrage străinii dar timișenii nu prea știu de el | FOTO-VIDEO

229

Cu un episod în urmă am început o poveste despre un loc deosebit. Un mic dar foarte bogat muzeu etnografic cu de toate din cele ce se găseau pe timpuri în gospodăriile țărănești din Banat.

În comuna Curtea, la casa strămoșilor s-a retras după pensionare o dăscăliță de mare ispravă ce a îndrumat zeci de generații de elevi în arta muzicii. Profesoara Liana Mănescu, cu concursul întregii familii a transformat o clădire veche, fără o utilitate pentru timpurile moderne de acum, într-un loc de reculegere, admirație și liniște. De la lămpi vechi, sticlărie ce strălucește la fel ca acum un veac cînd a ieșit din cuptoarele de la Tomești, butoaie pentru vin ori răchie cu pecetea meșteșugarului ce le-a încheiat totul are un aer de autentic ce te face să spui că ești acasă la bunici. Un loc aparte aparține uneltelor de cele mai felurite forme și dimensiuni. Multe din ele nici nu poți ști la ce foloseau. Tehnica s-a schimbat mult de acum un secol. Dar la fel de frumoase sunt și semnele modernității ce începea să se înfiripe pe meleagurile noastre la începutul veacului XX. Aparate de fotografiat cu burduf, dar încă funcționale, aparate radio lucrate din lemn de esență nobilă ca un mic obiect de mobilier.

Un loc aparte în muzeu este camera rezervată hainelor populare atât cele de toată ziua cu care se mergea la munca câmpului dar mai ales cele pentru zile de sărbătoare. Acestea arată impecabil îm culorile vii ce s-au păstrat perfect încât orice doamnă chiar cu mari pretenții ar fi bucuroasă să îmbrace la un bal sau o rugă un astfel de veșmânt.

Dialogul cu profesoara devenită din pasiune muzeograf și etnograf al comunei și împrejurimile sale curge firesc. Discuția curge lin și e plină de savoarea celor spuse cu pasiune despre lucruri dragi. Uneori e și greu să intervii în dialog pentru a nu strica curgerea faptelor și vorbelor.
– Doamnă Mănescu, am ajuns la muzeul dumneavoastră și suntem uimiți de frumusețile și lucrurile interesante ce le aflăm. Am auzit câte ceva din istoria casei și a muzeului. Haideți să continuați povestirea și să aflăm cum e cu acest muzeu?
– Povestea nu este una foarte veche. Este relativ nouă. Când am rămas la pensie mi-am căutat un hobby, trebuia să am o preocupare. Nu vreau să treacă zilele și să nu fac ceva deosebit. Pentru că aveam foarte multe lucruri din familie, păstrate de-a lungul multor ani și mai aveam și un loc generos disponibil ne-am gândit că ar fi bine să facem ceva de care să se bucure cât mai multă lume. SĂ nu fie doar ceva strict personal. Inițial băiatul nostru a zis „vom face un spațiu de socializare, să bem bere să ne simțim bine” pentru oaspeți. Am stat pe gânduri și ne-am zis „da nu e rău dar asta va fi ceva pentru foarte puțină lume care să treacă pe aici”

Mai bine să facem altceva pentru a pune în valoare toate obiectele acestea vechi pe care le avem. M-am consultat cu soțuil meu și cu o prietenă carre lucrează în construcții. Inițial, am vrut să facem acest spațiu generos cu încă un etaj deasupra unei construcții de aici. Nici nu a lipsit mult să trecem la treabă. Dar… avem niște buni prieteni care au cumpărat o casă aici în apropiere (la Poieni). Când au venit pe la noi a venit reacția: „Ce să faceți voi acolo? Aici e un spațiu deosebit cu arcade de cărămidă. Nu, nu nu! Nu e nevoie de etaj. Aici e locul cel mai potrivit”

Am fost puțin influențați de această idee și fără să ne mai complicăm am folosit acest spațiu existent. Clădirea a fost un fânar cu cle necesare pentru animalele din gospodărie. A treebuit împărțit fiind prea mare. Nu se putea pune în valoare tot ce a rămas. Am purces la treabă.
A fost o muncă foarte grea cu multe peripeții. Inclusiv răsturnarea construcției… dar totul s-a finalizat cu bine. A iseșit foarte bine spre bucuria noastră. Chiar la sfârșitul lui noiembrie 2019, acum trei ani, am finalizat și am pus și primele obiecte pe care le aveam. De atunci s-au tot adunat în muzeu. Fie că le-am achiziționat, fie primite de noi de la diferite persoane. Am primit obiecte pentru muzeu inclusiv de la persoane care au venit în excursie. Au venit, au văzut, le-a plăcut foarte mult.

O doamnă din Timișoara, cu care am rămas în foarte bune relații deși nu ne-am cunoascut până atunci, a venit la final foarte timidă și a promis că va aduce un vechi călcător… Nu am sperat nici un moment că va mai veni. Nu știam cine și de unde e, din ce grup a făcut parte.”

Și totuși a venit doamna cu un alt grup cu alt prilej și a inmânat prețiosul obiect. Acum se află la loc de cinste pe o poliță cu piese valoroase de colecție. Este un obiect miniatural foarte atenț meșterit cum azi precis nu se mai fac.

860
– Ați mai primit și alte astfel de donații?
– Da! Sigur! Au mai fost astfel de situații. Am mai primit medalii foarte vechi de la cineva din București care tot așa a văzut muzeul și a impresionat. „Eu le țin într-un dulap unde nu le vede nimeni. Mai bine le aduc aici să le puneți în valoare”. Multă lume a făcut astfel de gesturi. Au fost și oameni care nu au vrut să renunțe la lucrurile lor vechi chiar dacă s-au depreciat în timp. Dar we obțiunea lor. Asta a fost începutul. Apoi din cauza pandemiei lumea nu a mai venit la muzeu sau veneau în număr destul de redus. Dar, acum când sperăm că a trecut, au început din nou să apară grupuri. Trebuie să vă spun că suntem foarte fericiți că vin grupuri în aceste schimburi de experiență din învățământ, de la Universitate. Au fost profesori din Norvegia, Portugalia, Turcia, din Spania, din Italia, Elveția sau chiar și din Australia. Nici nu mai pot spune din câte țări vin și sunt impresionați de ce văd. Au plecat cu impresii deosebite de aici.

Munca aceasta noi vrem să o continuăm. Mai vrem să achiziționăm doar ce este de valoare pentru că trebuie să mărturisesc că soțul meu mă ajută foarte mult. S-a ocupat și de manechinele pe care am expus costumele și acea camera nu este chiar atât de mare încât să cuprindă absolut toate piese pe care le am. Îmi sunt dragi toate. Nu știu pe care să-l împachetez și să-l pun deoparte și să nu-l mai expun… Nu știu unde să le mai scot și ce să mai modific.

… Este o problemă pentru noi… Ne mai organizăm. Vine sezonul rece. Mă gândesc cum pot să le protejez mai bine. Acum sunt expuse într-o cameră care nu este încălzită. Variațiile de temperatură și umiditate nu sunt benefice pentru exponate.

Ce puteți să mai spuneți de clădirea propriu zisă și de peripețiile de care ați pomenit adineauri?
– Noi cînd am făcut spațiul, imițial ne-am gândit să închidem acele arcade. Acum sunt închise cu metal și sticlă. Ar fi fost poate mai frumos cu lemn. Am și găsit meșteri la Deva dar când am aflat la cât se ridică costurile nu am putut accepta. Dar a ieșit foarte bine și cu fier. Zic că am făcut o alegere bună. Este foarte bine izolat și datorită ferestrelor arcade de pe ambele părți pătrunde soarele din două părți și se crează un efect de seră și este destul de cald. Acolo este cald iarna (nu ca în camera cu costume populare).
12.45

– În mod normal într-o comunitate bine închegată și funcțională astfel de inițiative ar trebui să aibe sprijinul necondiționat al celor aleși. Cum stați cu primăria locală? vă ajută cu ceva?

– Să știți că pentru noi este o treabă dureroasă că nimeni din primărie nu a venit niciodată deci nici vorbă de sprijin. I-am invitat să-și aducă vizitatorii și aici la muzeul nostru. Doar o dată a fost președintele Alin Nica în campania electorală să prezinte candidații pentru primărie. Îmi pare rău că nu am cerut să scrie în carte de onoare ce o avem aici. Dar în rest nimic.
Am primit un set de cărți de la cineva din Timișoara pentru elevi. M-am dus la școală să văd după ce manuale lucrează. Oricum erau bune să le consulte învățătoarea. Am găsit o învățătoare tânără și atât de receptivă și am rămas atât de impresionată… În afară de faptul că sala de clasă arăta excepțional de bine, era o atracție pentru copii tot ce era aranjat de jur împrejur, știa să vorbească. A și spus „…știți de când vă urmăresc pagina de prezentare? O urmăresc de o mulțime de vreme dar nu v-am cunoscut până acum. Până acum nu am avut curaj să vin cu copii dar dacă mă primiți…” Dânsa a fost singura care a apelat la muzeu.
– Măcar o pancartă cu o săgetă la intrarea în sat sau la o intersecție pe care să scrie că în apropierwe se află „muzeul satului” sau „muzeu etnografic” sau oricum doresc să scrie și tot v-ar ajuta mult. Nu cred că ar costa o avere.
– Chiar am mai vorbit de treaba asta. Și acum cu ajutorul Asociației pentru Promovarea și Dezvoltarea Turismului în Timiș și cu doamna Delia Sescu Barbu poate rezolvăm ceva. Ea a venit cu ideea asta și chiar a zis că mă sprijină.
– Doamna Barbu tocmai s-a retras de la conducerea Asociației dar cineva tot cred că poate să rezolve ceva.
– Din punctul de vedere al activităților culturale comunitatea suferă destul de mult. Avem un cămin cultural, avem o bibliotecă, mai este cineva care răspunde de activitățile culturale ale comunității. Din păcate tineretul din această comună nu este atras de nici o activitate benefică lor. Deci, toate sunt închise, nu există acces, nu sunt folosite și atunci mă întreb de ce mai există acea funcție la primărie. Pentru ce este folosită persona? completează subiectul discuției domnul Mănescu.
Copii pot să vină să vadă. Este o filă de istorie, mulți din cei tineri nu au mai prins pe la bunici așa ceva. Ne-am modernizat. NU mai găsești o coasă, seceră sau unelte de tâmplărie vechi. Dar dacă povestești copilului frumos va învăța că așa au trăit bunicii și străbunii lor.

Muzeul ce are ca paznici vigilenți câțiva arici ce se cuibăresc în balotul de paie de la intrare este un exemplu luminos de păstrare a tradițiilor. Aici conviețuiesc frumos în armonie vechiul cu noul, aricii cu o echipă numeroasă de pisici. Acestea se adună din tot satul și profită de bunăvoința gazdelor ce au o mângâiere și un castron cu mâncare la orice oră.

, or

LĂSAȚI UN MESAJ