Ne-am aștepta ca o țară mică, dăruită cu un peisaj de vis și o poziție de invidiat, să adăpostească un mic paradis al civilizației, înțelegerii și bunei conviețuiri. În fond, o populație de nici 700.000 de locuitori „intră” cu ușurință într-un oraș european tradițional, cu îndelungate cutume și structuri sociale. Ne-am aștepta ca Muntele negru să nu fie atât de negru în viața de fiecare zi, ci, dimpotrivă, mângâiat de soarele Mediteranei, să protejeze speranța că binele are și el o șansă în lumea de azi.
Recentele alegeri prezidențiale, proximele alegeri locale parțiale, dar și presa zilnică ne trezesc, însă, din visare! Atentate, acuze de crimă organizată, cu anchete care nu par să ducă nicăieri, afaceri înfloritoare într-o țară în care peste jumătate din populație supraviețuiește la limita sărăciei, jurnaliști atacați sau uciși, vendete personale ale puținilor politicieni cu influență, o clasă politică fragmentată și, cum e de așteptat, suspiciuni și scandaluri legate de ingerința străină — Rusia, Uniunea Europeană, mafia italiană ori interpretări subiective ale apartenenței la NATO. Așa se deconstruiește o promisiune politică, așa se intră din romantismul politic în cotidian! La ora (politică) la care statele mari au probleme indubitabile legate de influența lor în lume, de interesele de vecinătate, dar și/mai ales de neputința politicienilor tradiționali de a mai oferi un discurs credibil și sustenabil, aceste mici oaze de statalitate cu iz medieval — statele minuscule — mai puteau găzdui o alternativă! Dar geografia a devenit fluidă — spunea un cunoscut gânditor și politician lituanian, Leonidas Donskis. Granițele nu mai opresc energiile negative, nici nu delimitează poveștile frumoase de căderea în amalgam și incertitudine! Și atunci, vechile principate se văd luate de valul politicii contemporane și aruncate într-un vârtej în fața căruia sunt vulnerabile, neputincioase, aproape inexistente. Geografia se șterge spre a face loc unor vaste întinderi ale anti-politicii și non-guvernării.
Republica Muntenegru
Declarată independentă față de Serbia în 3 iunie 2006, noua republică a încercat, cel puțin declarativ, să-și reînnoade firul statalității și al evoluției de sine stătătoare, chiar dacă istoria i-a fost la fel de capricioasă precum silueta litoralului. Avându-l la conducere ca prim-ministru sau președinte pe Milo Djukanovic, noua (renăscuta) entitate a reușit aderarea la NATO anul trecut (15.06.2017), dar și la importante organizații internaționale sau regionale, cum ar fi Organizația Mondială a Comerțului, OSCE, dar și Uniunea Mediteranei sau Asociația de Liber Schimb a Europei Centrale. Este, la ora aceasta, pe lista potențialilor viitori membri ai Uniunii Europene, cu un pronostic pentru anul 2025 drept orizont al aderării, dacă va reuși să implementeze o serie de reforme, cu precădere legate de statul de drept, de reforma instituțiilor judiciare, de combaterea corupției și a crimei organizate. Conform oficialilor de la Bruxelles, intrarea în clubul comunitar ar urma să aibă loc în același timp cu Serbia, ceea ce încurajează numeroase speculații interne, dar și ale analiștilor de pretutindeni.
Nici în interiorul țării nu găsim un consens care să unească politicienii în jurul unui presupus proiect de țară ce ar viza viitorul european al Muntenegrului! Dimpotrivă… Dincolo de nostalgicii obiectivi sau oportuniști, avem de a face cu o întreagă pleiadă de cuvântători cu pretenții de cultură politică, mergând pe tot felul de proiecte aventuriere doar de dragul de a forma un partid și a fi vizibili în campanie. Cum altfel am putea interpreta prestația și programul unor formațiuni de opoziție (8 la număr) care au reușit la recentele alegeri locale să cumuleze în jur de 5% din sufragii? Cât credit am putea oferi partidelor (!) etnice care reprezintă o populație de doar 4,8% (albanezii, în 2011), de 3% (bosniacii, 2011) sau sub un procent (croații, 0,97% în 2011). Ca urmare, politica propriu-zisă este o piesă jucată de două- trei personaje, anume Partidul Democratic al Socialiștilor, condus de Milo Djucanovic, de orientare occidentală, de un grup de partide democratice (Frontul Democrat, Muntenegrul Democrat, Acțiunea Unită pentru Reformă), formațiuni care l-au susținut pe independentul Mladen Bojanic, economist, susținător al unei reapropieri de Rusia și, implicit, de politica de la Belgrad, respectiv de gruparea DEMOS, pretententă a poziției de partid balama (catch-all party), alături de Partidul Social-Democrat, care au susținut-o pe doamna Draginja Vuksanovic, juristă, tehnocratul din orice distribuție electorală.
Se poate vedea din titulaturile partidelor faptul că nu există diferențe semnificative între pozițiile/ideologiile (?) lor, cu excepția orientării spre vest sau spre Rusia. În acest cod, recentele prezidențiale de la Podgorica ar putea fi rezumate în termenii următori: Milo Djukanovic, reprezentant al opțiunii pro-occidentale și pro-NATO, „eternul președinte” — cum îl ironizează opoziția, a câștigat scrutinul din primul tur, obținând 54% din voturi. A fost urmat de Mladen Bojanic, reprezentant al tendinței pro-ruse, care a primit 33,4% dintre opțiuni și, respectiv, de doamna Vuksanovic cu 8,2%. Ceilalți patru candidați au totalizat sub 5% din buletinele valabil exprimate. O fi, oare, atât de simplă aritmetica pe malul Mediteranei?
Omul cu vestă albă
Proaspătul câștigător al alegerilor prezidențiale, Milo Djukanovic, nu este nici nou în politică, nici „destul de bătrân spre a-și fi epuizat proiectele și a se retrage” (după cum singur mărturisea). Fost membru al Partidului Comunist din Iugoslavia, inițial aliat al Belgradului, a avut suficientă abilitate spre a detașa fosta republică de Serbia atunci când comunitatea internațională o izola și penaliza pe aceasta în toate felurile. A condus minuscula țară aproape continuu din 1991 printre meandrele războaielor de la finele veacului trecut, prin traumele descompunerii federației, ale retrasării frontierelor și identităților, pe drumul anevoios al democratizării și tranziției economice.
I se spune „omul cu vestă albă”, ca simbol al imunității de care se bucură în ochii Occidentului, datorită faptului că, la momentul oportun, s-a opus lui Slobodan Milosevic, a orientat țara spre Uniunea Europeană și NATO și a deschis-o negocierilor cu marile organisme financiare și comerciale internaționale, oferind oportunități de afaceri și mobilitate. Dând dovadă de suficientă diplomație, a ferit teritoriul țării de bombardamentele anilor ’90, dar și de turbulențele naționaliste ori rasiste care au însângerat Balcanii la finalul secolului trecut. Se spune că, în timp ce forțele NATO atacau ținte din Serbia, politicieni și oameni obișnuiți, dar susținători ai — pe atunci — federației cu Serbia cereau la modul propriu să fie bombardat și teritoriul Muntenegrului, în semn de solidaritate cu Belgradul și pozițiile politice adoptate acolo. Dar țara a ieșit cu bine atât din confruntarea armată, cât și din canioanele negocierilor naționaliste care au urmat. Opoziția susține că tocmai viziunea de atunci a lui Djukanovic îl ferește astăzi de urmărirea penală și de condamnarea pe care ar merita-o pentru numeroasele sale legături interlope și fapte de corupție.
În același timp, este considerat a fi beneficiarul principal al „naționalismului sponsorizat de stat”. Cum nu există o etnie dominantă, separația între sârbii muntenegreni și, respectiv, muntenegreni fiind dată de categoria de vârstă, i.e. de educația primită acasă și mai ales în spațiul public, ideea de naționalism este o capcană politică/politicianistă. Muntenegrul este un stat multietnic, în care o bună politică internă ar putea conduce la coagularea unei națiuni civice, a unui patriotism constituțional sau ideologic, departe de temperaturile de fierbere ale naționalismului balcanic sau chiar european. Totuși, naționalismul sponsorizat de stat reprezintă mărul discordiei între susținătorii președintelui (re)ales și contestatarii săi. În fond, Djukanovic susține că „toți aceia care îl critică sunt împotriva Muntenegrului și a orientării spre vest”. Nu este o formulă originală, o auzim destul de des și la Viktor Orbán, și la Jaroslaw Kaczynski, dar și la politicienii noștri de toate culorile! Poate că un sâmbure de adevăr există în faptul că cei care îl contestă ar dori reconsiderarea acestui proiect de țară, chiar a apartenenței la NATO. În plină campanie electorală, principalul său contracandidat, economistul independent Mladen Bojanic, a propus organizarea unui referendum cu privire la această afiliere, sperând în scoaterea țării din alianța militară. Desigur, o țară atât de mică, având și un relief deloc încurajator unei adevărate desfășurări de forțe militare, cu o „armată activă” de aproximativ 2.000 de oameni, nu reprezintă un plus sau un minus în sine. Mai curând, valoarea simbolică a prezenței în NATO, respectiv a proximității față de Serbia, dar și de Albania, pune la încercare imaginația politică de la Podgorica. De aceea, miza electorală a fost tocmai simbolul geografiei, nu coordonatele matematice ale problemei!
Corupția, crima organizată și mașinile capcană
Poate că, pe fond, temele reale ale politicii — ideologiile, partidele, alianțele, relațiile internaționale — nu sunt decât palide copii ale temelor care ar trebui să pună la încercare societatea muntenegreană. Adevăratul examen este cel al luptei cu crima organizată, cu rețelele de traficanți de țigări și droguri și, poate, mult mai multe! Principala acuză la adresa președintelui ales este bănuiala de colaborare cu rețelele — în special italiene — de traficanți, transformând țara, în sine sau împreună cu Albania vecină, în raiuri ale acestora, ocolind controlul fiscal, vamal sau legislația în vigoare. Este un mare semn de întrebare modul în care Djukanovic a reușit că construiască rețeaua „Global Montenegro”, un rai al agențiilor de turism de pe malul mării, cuprinzând stațiunile cele mai bogate în peisaje, dar și oportunități rare de afaceri ferite de ochii presei. Această rețea a devenit „afacere de familie”, la fel precum banca Prva Banka, „salvată de la faliment” prin cumpărarea ei de către Djukanovic, împreună cu doi frați ai săi și un prieten de familie.
În același timp se vorbește despre existența unor cuiburi locale ale crimei organizate din sudul Italiei, în special din regiunea Napoli, investigate de procuratura din peninsulă, dar bine protejate de justiție în Muntenegru. Chiar dacă Italia și Germania presează pentru aflarea adevărului și descompunerea acestor rețele, factorul strategic și simbolic al geografiei domină mecanismele de decizie și feresc, deocamdată, Muntele Negru de efectele unor ample procese anticorupție.
În tandem cu strategia, lucrează și mai vechile năravuri mafiote, ori de căte ori vreun jurnalist de investigații ia urma afacerilor suspecte. Luna aceasta, a fost rândul Oliverei Lakic, de la cotidianul Vijesti, care în 8 mai a fost împușcată în picior, de la mică distanță, atunci când ieșea din apartamentul său. Nu era pentru prima dată când jurnalista avea de a face cu cei pe care îi deranjează articolele sale. A fost bătută în fața casei, în urmă cu șase ani, a primit mereu amenințări, iar acum a ajuns la spital. Se pare că nu omorul a fost principalul scop al celor trei bărbați, ci doar trimiterea unui mesaj către conducerea ziarului și către clasa politică! Pe de altă parte, jurnaliștii din Muntenegru au fost victimele predilecte ale crimei organizate. Politicienii promit investigații, se deschid dosare și, în cel mai bun caz, există un condamnat care primește o pedeapsă modică. După cum precizează Mihailo Jovovic, redactorul-șef al Vijesti, niciunul dintre articolele publicate de Olivera Lakic nu a deschis vreo anchetă pentru fapte de corupție, mai cu seamă că acuzele mergeau spre înalți oficiali ai poliției implicați în traficul de țigări și narcotice. Dar Milo Djukanovic a acuzat publicația de propagandă fascistă, atunci când au fost luate în discuție afacerile fiului său. Jurnaliștii sunt atacați cu mașini-capcană, bombe plasate „inteligent”, explozii în fața domiciliului sau a redacției pentru care lucrează (25 de atacuri în ultimii 10 ani pentru jurnaliștii Vijesti). Mafia locală face victime aproape zilnic în țară, iar starea de asediu se simte din ce în ce mai mult la nivelul populației civile.
Până la urmă, inexistența unei clare identități civice și politice dă impresia unui loc viran, deci larg accesibil căutătorilor de raiuri juridice. După aproape trei decenii de la destrămarea Iugoslaviei, la 12 ani de la obținerea independenței, statul nu are încă un profil clar, nici o clasă politică matură. Orice proiect politic real este construit și promovat de politicieni de cursă lungă, posibilă tocmai pentru că au reușit să convingă un număr important de alegători. Faptul că un singur politician domină scena de atâția ani, fără a fi înlăturat de o opoziție unită și credibilă, deschide poarta rețelelor transnaționale autoplasate în afara binomului legal/ilegal, subminând tocmai instituțiile și rezistența unei țări.