Mititei, singurătate, posibilă uitare

576

Una dintre plăcerile sărmanului om trecător prin viaţă, cu riscuri medicale şi „subţieri” de pungă, este mâncatul. O bună parte dintre dotările fiecărei gospodării sunt destinate asigurării cât mai confortabile a acestei pofte. Masa din bucătărie şi sufragerie, cu posibilităţi de-a fi mărite, scaunele corespunzătoare, aragazul cu patru sau chiar mai multe ochiuri, rândurile de farfurii, farfurioare, plate, adânci, tacâmurile diversificate, paharele, apă, bere, vin, coniac, şerveţelele, la niveluri mai înalte cărucioare, pentru transportul preparatelor, maşina de spălat şi uscat vesela. În fapt, un întreg arsenal prin intermediul căruia bobul de grâu, orez, cartoful, morcovul, laptele, carnea, etc, devin, după indicaţiile cărţilor de bucate – un adevărat Rebreanu aici, Sanda Marin – sau experienţa şi flerul gospodinelor, combinaţii de delicatese care pentru mulţi dintre noi figurează printre marile plăceri ale vieţii. Evident, când eşti mai sărac sau chiar „lipit  pământului” şi te prinde năprasnica foame, pe vremuri,  era cu marmeladă, fasolea bătută, fiertura de cartofi fără acompaniament de carne.

Mai în urmă cu vreo două săptămâni, cu tramvaiul popular, îmbiat de relativa blândeţe a vremii, cu vagi ameninţări de ploaie, totuşi, m-am dus la Pădurea Verde, singurul loc din viitoarea capitală culturală europeană unde poţi vedea mai mulţi copaci la un loc, având chiar senzaţia că, pentru un interval de timp, presiunile blocurilor, monotoniile aproape deşertice ale trotuarelor îşi  pierd din intensitate. Momentul în sine nu era unul obişnuit căci se celebra sub titulatura de „Ziua Roadelor Toamnei”, fosta odată „Ziuă a Recoltei”, când în mizeria comunistă, mai cu seamă spre finalul ei, se mai găsea câte ceva de cumpărat. Lume şi ţară la celebrarea acestor „roade”, atâta pot să spun, ca o primă impresie. Mersul pe cărări era anevoios, căci la fiecare pas te izbeai sau erai izbit, de toate categoriile de oameni imaginabili. Cei „distinşi”, cu curiozităţile şi poftele bine filtrate de o anumită îngheţare a fizionomiilor, săreau imediat în ochi. Cei ce stăteau cu „distincţia” mai puţin bine, excelând, în schimb, la capitolul „ah, câţi mici aş mânca”, erau masiv reprezentaţi. Răsfoind în continuare albumul uman, dădeai de figurile marcate de ruralitate ale celor pasionaţi de târguri, de tarabe. Nu lipseau nici „mâncăii” de profesie, cu pântecele cât o roată de camion, şi nici tinerii, fie cu plete, fie macio-chilugi, însoţiţi cel mai adesea de partenera cu aer nobil, cu telefoane mobile în fragila mânuţă. Am văzut până şi câţiva negri care poate veniseră la pădure cu nostalgia târgurilor din propriile lor ţări. Cea mai mare animaţie era în jurul grătarelor încinse de jar unde se prăjeau mititeii şi fripturile. La fel, aglomeraţii, şi la „robinetele” unde se serveau paharele de bere. Mesele improvizate prin apropierea surselor de aprovizionare erau şi ele pline. Se trăia „digestiv”, cu intensitate şi pe fondul unei muzici populare ce-ţi scutura urechile din rădăcini. Până la urmă nu e nimic rău în asta, sunt şi dictoane care spun că trebuie profitat de orice moment bun ce-ţi iese în cale. Dar Pădurea Verde, pe lângă un loc al veseliei, relaxării, degajării de presiunea oraşului e şi unul al tristeţii, al unei mari istorii triste, ce în urmă cu nu chiar atât de multe decenii s-a consumat aici. Stă mărturie acestui lucru „Monumentul Rezistenţei Anticomuniste din Banat”, o movilă mare de pământ, ce atrage imediat privirea, cu o cruce şi mai mare în mijlocul ei. Pe marginile acestui imens mormânt colectiv, se găsesc plăci de comemorare, cu numele celor care au fost executaţi de securitate, a celor care, într-un fel sau altul, au dispărut, între anii 1949-1958. Români ca şi noi, dar care, spre deosebire de noi, cu multă concesivitate în comportament, cu multă nepăsare faţă de trecut, asta pentru a nu spune mai mult, şi-au pus chiar viaţa la bătaie pentru ca un sistem opresiv, criminal, venit de la „răsărit”, să nu fie instaurat şi aici. Oamenii aceştia eroici, bătuţi, schingiuiţi, omorâţi, au fost în cele din urmă învinşi în aspiraţiile lor de forţe cărora nu le puteau face faţă şi anume înţelegerile secrete ale marilor puteri. Ce m-a indispus pe  mine în acea ieşire la Pădurea Verde a fost faptul că nici unul dintre „bucuroşii” de la mese şi tejghele, după liniştirea pântecului, singur sau cu familia, să fi mers până la acel „mormânt al celor fără de mormânt” şi, măcar o jumătate de minut, să se fi uitat la un pământ, o iarbă, o cruce, care tac dar în acelaşi timp şi vorbesc sufletelor şi minţilor care mai ştiu câte ceva despre un trecut nu chiar atât de îndepărtat. Ar fi fost emoţionant şi semnificativ să fi mers zeci de oameni până acolo, să nu zică nimic, dar pentru câteva minute să-şi fi alăturat gândurile cu cei ce atât de tragic şi-au încheiat existenţa aici, pe pământ. Dar nici pe departe nu s-a întâmplat asta…

Eu ţin să-i mulţumesc public domnului Teodor Stanca, fost deţinut politic, actual preşedinte al Asociaţiei Deţinuţilor Politici, jud. Timiş, care alături de colegi ai domniei sale de suferinţă, a pus umărul la ridicarea acestui monument. Un gând de mulţumire, în absenţă, Mitropolitului Banatului, Î.P.S. Nicolae Corneanu, precum şi primarilor Timişoarei, Gheorghe Ciuhandu şi Nicolae Robu, pentru sprijinul acordat tot pentru ridicarea acestui monument. Celor executaţi şi dispăruţi, în perpetuitate, să le fie ţărâna uşoară.

LĂSAȚI UN MESAJ