Milionul de dolari pierdut într-o noapte

517

Bolidul gonea cu viteză amețitoare pe autostrada deja umedă de la ploaia insistentă de început timid de toamnă. Mașina solidă și scumpă se scurgea pe șoseaua fără denivelări, aproape pustie la ceasul acela din noapte, lăsând în urmă dâre întunecate de combustibil, combinat cu stropii de ploaie care cădeau cu forță din cer. 

Șoferul, un bărbat de vârstă mijlocie, privea plictisit și parcă absent la drumul ce i se întindea în față, din timp în timp ochii săi zăbovind cu ardoare asupra ceasului aflat undeva în mijlocul consolei de bord, luminată ca un pom de Crăciun, cu atâtea sisteme electronice plantate acolo.

Ultima dată când își aruncă privirea asupra ceasului, observă că acesta arăta ora 23, semn că se afla la volanul mașinii de mai bine de cinci ore. Știa de acum că șansa de a-și mai prinde băiatul treaz era infimă, câtă vreme până acasă mai avea de străbătut încă o sută de kilometri. 

Apoi, simți că-l cuprinde un soi de moleșeală dată de căldura din interior, dar și de oboseala tot mai învăluitoare, stârnită de lungul drum pe care îl făcuse deja până acum. Își aminti că peste vreo câțiva kilometri, zece, cel mult, va întâlni, imediat după ieșirea de pe autostradă, o pensiune cochetă, unde mai oprise și altădată în drumul către casă. Nu, nu voia să doarmă acolo, ci doar să bea ceva răcoritor și o cafea, firește, tocmai pentru a se remonta pentru ultima parte a călătoriei. 

Tocmai pătrunse în restaurantul clădirii, când își dădu seama că lăsase ambele telefoane în mașina de teren parcată pe una din aleile de la pensiune. Cum știa că băiețelul său de aproape șapte anișori dormea lin de acum, fiind deja miezul nopții, s-a gândit că nu are de ce să se mai ducă după ele la mașină. Nu avea cine să-l mai caute la ora aceasta târzie

Fata de la receptie veni neașteptat de repede în restaurant, acolo unde, în afară de el, mai era o singură persoană, un bărbat de vreo șaizeci de ani, care, datorită poziției ciudate în care stătea pe fotoliul din mijlocul sălii, părea căzut într-o rână. Omul era un ins înalt, mătăhălos, cu picioare groase precum trunchiurile unor copaci. Probabil că adormise de la oboseala drumului parcurs până aici, dar, cu siguranță, starea lui de somnolență avea legătură și cu cele câteva pahare de alcool date pe gât între timp. 

O privi apoi pe fată, care stătea înaintea lui cuminte, așteptând ca el să comande ceva de la bar. 

Un Pepsi cu gheață și un expresso dublu”, îi ceru acesteia, iar tânăra, cu aceeași docilitate de mai înainte, se execută rapid, aducându-i comanda.

Bărbatul își privi din nou ceasul, care arăta acum ora 0 și 30 de minute, se uită, preț de o secundă, în oglinda care atârna pe peretele de sticlă transparentă din fața sa, și tresări ușor.

Observă că, din cauza concentrării cu care condusese mașina spre casă, mersese peste 500 de kilometri îmbrăcat cu același costum bleumarin și cu cravata de aceeași culoare, pe care le purtase la întalnirea de la prânz, cu acționarii austrieci ai companiei cu care derula contracte însemnate financiar, tocmai în Viena. 

Doamne, cum am putut să merg atâta drum împopoțonat astfel”, spuse cu voce tare, zâmbind cu întreaga față. „E semn că îmbătrânesc și că mă țin tot mai puțin curelele! Ar fi vremea, bătrâne, să o lași mai moale”, mai rosti, tot cu voce tare, bărbatul de vârstă mijlocie. 

Între timp, matahala din mijlocul restaurantului adormise de-a binelea, căzut la propriu, cu treisferturi din corp peste fotoliu, direct pe podea. 

Când se întoarse cu privirea către cealaltă persoană din restaurant, observă pe chipul fetei un zâmbet larg și complice, și parcă și un semn cu ochiul către el. Părea că-i spune: „Nu e prima oară, domnule, când văd astfel de scene în miez de noapte pe aici. Sunt obișnuită, nicio problemă!”. 

Se făcuse exact ora 1, când a hotărât că e timpul să o ia din loc, la scurt timp după ce-i dăduse fetei un bacșiș sănătos, gest care aproape că o lăsase mută de uimire, dovadă că abia îi răspunse la salut bărbatului care ieșea rapid pe ușa pensiunii. 

Ajuns la mașină, se descotorosi scurt atât de haina costumului scump, cât și de cravata care îi strânsese ca un laț, până atunci, gâtul. Apoi, privi scurt ecranele telefoanelor și observă în treacăt cele două mesaje. Unul, primit de la băiețelul său care abia terminase clasa pregătitoare, suna, scris într-o ortografie specifică vârstei astfel: „Te iubesc, tata! Te-am așteptat toată seara, da n-ai venit acasă. Acum dorm! Știi că mâine e ziua mea, sper că n-ai uitat!”. 

Bărbatul porni brusc mașina, cu mâinele încleștate pe volanul din piele al elegantului autoturism de teren, și tot ce-și aminti în clipa aceea era veșnicul reproș al fostei sale soții, mama băiatului. Care, după divorț, a rămas în custodia lui, după o lungă și istovitoare bătălie purtată prin tribunale. 

Tu nu iubești pe nimeni, Vlad, nici măcar pe acest copil. Altfel, nu ne-ai lăsa mereu singuri, departe de tine, mai mereu. Tu îți iubești doar nenorocitele tale de afaceri și milioanele de dolari și de euro după care alergi de când te-am cunoscut.” 

Al doilea mesaj telefonic purta semnătura partenerului consorțiului austriac și-l anunța imperativ că mâine sau cel târziu poimâine ar fi fundamental să revină la Viena pentru a semna noul contract de peste 1 milion de dolari, convenit deja la negocierile de la prânz. 

Tracasat, dar mai ales apăsat de gândurile de vinovăție de mai înainte, dădu, scurt, „delete” mesajului primit de la austriac, și apoi se asigură că și-a închis telefonul de serviciu. 

Mașina zbura acum  prin noaptea tot mai densă și mai înfricoșătoare, în vreme ce șoferul acesteia părea un spectru al tabloului nocturn, marcat profund de un singur sentiment mistuitor.

Bărbatul de la volan știa doar că, în momentul acesta, unica lui dorință va fi aceea de a-și vedea copilul dormind și de a-i spune cât de mult îl iubește, dimineață, imediat după ce acesta va deschide ochișorii și se vor regăsi acasă. 

LĂSAȚI UN MESAJ