Mihai Şora, despre ai săi şi despre Banat

112

Săptămâna trecută, Mihai Şora, împreună cu Luiza Şora, a fost la Timişoara, a participat la numeroase întâlniri cu… locurile  tinereţii sale. În urmă cu treizeci de ani i-am luat un amplu interviu, din care, pentru topografia timişoreană/bănăţeană, decupez aceste rânduri. Spunea domnul Şora:

 

„Revenind la tatăl meu, traseul spre Timişoara a avut câteva opriri. De la Ianova a mers la Izvin. Pe lângă preot, el era şi profesor de religie la Liceul Pedagogic din Timişoara, școala normală de învăţători. De la Ianova mergea cu o căruţă câţiva kilometri până la Remetea, de unde lua trenul spre Timişoara. Pe când, la Izvin, era o haltă de tren — de aceea, când s-a eliberat parohia de acolo, a candidat, a reuşit, fiindu-i astfel mult mai uşor. Şi-a concentrat orele de la liceu, miercuri şi vineri, plecând dimineaţa şi reîntorcându-se seara. Când am ajuns în clasa a treia primară, ne-am mutat la Timişoara, tatăl meu fiind ales la parohia din Fabric. Aveam o casă în Elisabetin, pe strada Ion Văsii, la numărul 39. Îmi aduc bine aminte de casă, însă nu am mai revăzut-o. Au fost câteva schimbări, ne-am mutat cu chirie într-o casă chiar în faţa bisericii, în cartierul Fabric, apoi a cumpărat alta pe strada Mătăsarilor.

 

Era foarte activ ca preot în parohie, la fel — în cercurile intelectuale. A făcut parte dintr-un cenaclu care se întrunea o dată pe săptămână, unde se ţineau cercuri de lectură, aveau discuţii pe teme de literatură. Eu nu am participat niciodată la acestea. Apoi avea o intensă activitate corală, nu doar cu coruri bisericeşti.

 

Dincolo de calea ferată se afla un cartier numit Între Vii, care avea şi o capelă. El deservea şi acel cartier. A reuşit să transforme acel cartier într-o parohie. În regim şagunian, erau candidaţi, în momentul în care era o parohie fără preot. Se deschidea ca o campanie electorală. Candidaţii trebuiau să vină de două ori pentru a face o slujbă şi a ţine o predică. La sfârşit se organizau alegerile cu vot secret, iar lumea vota după felul în care se purta cu oamenii. Nu existau intervenţii din partea bisericii. Se făceau alegeri democratice, cu vot secret. În cazul în care exista egalitate, se organiza încă o alegere. Era extraordinar. Acolo a venit preot-paroh fratele său, Ştefan Şora.

 

Tatăl meu nu s-a acomodat cu exigenţele vieţii urbane. Cred că a fost vorba de o dublă ruptură. În momentul în care am plecat eu în Franţa, el avea 50 de ani. Era un bărbat voinic şi tânăr. Zece ani mai târziu, părea un bătrânel — aproape că nu l-am recunoscut. La 67 de ani ne-a părăsit.

 

Îmi aduc aminte că masa era mereu la aceeaşi oră. Se ştia că tata ajungea acasă la ora unu jumătate, iar masa era pregătită. La fel era şi duminica, când ţineam casa deschisă. Întotdeauna erau câteva persoane care veneau şi, bineînţeles, erau ospătate. După plecarea mea la Bucureşti a fost greu să ne întâlnim, însă disciplina mesei la oră fixă a fost păstrată şi o regăseam de fiecare dată când veneam în vacanţă.

 

În timp ce am fost redactor-şef la Editura pentru literatură, unul dintre colaboratori lucra şi la Institutul de folclor și mi-a spus că, venind de la arhivele din Beiuş, a găsit, din timpul ocupaţiei turceşti a Beiuşului, nişte informaţii. Se pare că era acolo un ienicer, Şora. Dar ienicerii nu erau turci, erau creştini care erau luaţi şi transformaţi în soldaţi de elită ai armatei. O bună parte dintre ei proveneau dintre românii macedonieni, care, într-adevăr, au nume scurte, bisilabice. După părerea mea, lucrul este plauzibil, pentru că vatra satului Feneriş se numeşte Şorasca. Deci pământul cel mai bun de acolo  a fost proprietatea unui Şora. Dar toate aceste lucruri sunt o ipoteză.

 

Din această familie Şora, au ieşit doi intelectuali, Melentie Şora şi Ştefan Şora. Primul, în mod deliberat, la îndemnul învăţătorului. Dar fratele mai mic al tatei, ca să-şi adune anii şi a merge la liceu, imediat după ce a terminat clasele primare s-a angajat argat până la vreo 13 ani. Cu banii adunaţii şi-a luat această independenţă, în raport cu familia, şi s-a dus la şcoală, a făcut liceul, cu partea pedagogică, în aşa fel încât, după absolvirea Facultăţii de Teologie, a venit în sat preot şi învăţător”.

 

(Înregistrare realizată în 20 mai 2008)

„În liceu  am fost bun prieten cu Ion Frunzetti şi cu Octavian Nistor. Tatăl lui Octavian a fost, de mai multe ori, sub liberali prefect, mai apoi ministru… Am fost bun prieten cu Robert Klein — Klein era un tip foarte savant în materie de istorie. Ştiu că am citit de la el cărţi de istoria artelor, un domeniu puţin frecventat, şi de-asta îl consideram, în această materie, un maestru. Era foarte introvertit, cu o viaţă relaţională restrânsă, nu-mi petreceam mult timp cu el, deşi îmi era foarte drag. Mai mult ne-am împrietenit la Bucureşti. În liceu îmi plăcea matematica, aveam faima de mare matematician. Opţiunea mea pentru litere şi filosofie s-a făcut la 14 ani. Pe Mircea Eliade l-am cunoscut la cursurile lui Nae Ionescu. Cursurile lui erau uimitoare. El îţi dădea impresia, care nici acum nu poate să fie ştearsă, că gândeşte logic şi, efectiv, judecă în faţa ta — ăsta era un lucrul fascinant. Era foarte liniştit, nu era deloc isteric. Era aşezat la masă, avea o gesticulaţie limitată, avea un ceas pe care şi-l aşeza în faţă, oblic pe masă, aşa, ca să vadă cum se scurge ora. Ora lui ținea 50 de minute. La începutul lui ianuarie 1939 am plecat în Franţa. Am studiat la Paris, iar după ocuparea Parisului de germani ne-am refugiat la Grenoble. La Grenoble am scris o carte în româneşte, care s-a pierdut. Se numea Limite. Fiindcă a apărut cartea lui Dan Botta, i-am schimbat titlul în Margini. Am regretat că i-am schimbat titlul în Margini, care nu-mi plăcea — îmi plăcea Limite. Era expus un sistem filosofic cuprinzător, adică era articulat la nivelele ontologic, epistografic, relaţional. În acea carte erau patru pagini despre „Dialogul interior”. Şi mai erau şi patru pagini, intitulate „Acţiune şi contemplaţie”. Restul nu-mi aduc aminte — cartea avea vreo trei sute de pagini. Volumul n-a fost citit decât soţia mea — n-aveam în preajmă niciun cititor în limba română.

 

Da, ne împrietenisem cu Ionescu. În 1943 el era la Vichy. Fiica-mea a fost botezată la biserica grecească din Grenoble, Eugen şi Rodica Ionescu i-au fost naşi. El locuia la Vichy, am fost o săptămână acolo — ei au stat o săptămână la Grenobloe. În 1945 a venit Mircea Eliade la Paris, trăia din economile lui; l-am căutat imediat. Vorbea franţuzeşte curent, corect, dar nu scria. Menţionează, în Tratatul de istoria religilor, că o parte i l-am tradus eu. Şi îi tradusesem mai înainte cartea despre yoga…

 

M-am întors în 1948”.

 

(Înregistrare din mai 1988)

 

LĂSAȚI UN MESAJ