Micile noastre Uniri

72

„Capul plecat curentul nu-l taie”, pare să-mi șoptească, și în noaptea asta, stâlpul cu bec (evident, stins) din fața mea. Mă iau după el și plec, la rândul meu, capul. Nu fiindcă mă tem de curent, chiar dacă e frig și am o ușă deschisă în spate. Ci pentru că e atât de firesc să te apleci în afară (știe CFR-ul ce știe!), când deschizi o fereastră, încât nu are niciun rost să caut aici o explicație. Măcar dacă n-am unit fir cu fir sau cablu cu bec, am unit asfalt cu asfalt pe aleea ce leagă scara blocului de stradă. Am unit de se vede pe beznă! Și asta după ce, cu doi ani în urmă, pentru prima dată de la ridicarea blocului, i-am legat prin bitum scările de stradă. Prima oară, din 1969–70 încoace, când bucolicele dale de beton din care țâșnea primăvara iarba au făcut loc, spre fericirea trolerelor și a cărucioarelor de copii, covoarelor bleumarin. Dar această unire n-a durat. Se născuse prea devreme, ca visul lui Mihai Viteazul. A venit anul următor, și aleile (toate patru) au fost tăiate de Colterm pentru a face loc unor conducte. Iar unirea țevilor subpământene a durat o vară și mai bine — cam un mileniu și ceva la scara istoriei noastre… milenare. Să mai spun că reunirea aleilor ne-a mai luat luni bune din toamnă (adică sute de ani milenari)? Că în țara bordurilor nu s-au mai găsit borduri la fel? Și nici nisip cât să se umble „la bulă” gropile coltermiștilor? Nu mai spun. Așadar, am făcut o unire ce se vede pe beznă. Dar am făcut-o.

Însă ce importanță are ce văd eu la două noaptea, când încerc să fac „Banatul Azi” Mare (de 16 pagini) prin unirea materialelor pe care le primesc de la colaboratori? Altele sunt unirile fierbinți ale statului. De pildă, cum își dau mână cu mână loturile de autostradă. Centurile nord cu centurile sud. Sau, pe verticală, cum se prind fațadele restaurate în Hora Unirii. În Piața Unirii?

Dar să nu mai unesc atâta cuvânt cu cuvânt. Eu cred că marii noștri înaintași, cei care au făcut, acum un veac, Unirea, Marea Unire, în fapt, cuprinzător (cum, din nefericire, nu a rămas întocmai) România, și-ar dormi somnul de veci ceva mai liniștiți dacă ne-ar vedea văzându-ne de treabă. Adică de unirile noastre de zi cu zi, anodine și, totuși, esențiale. Și, vai, cât le datorăm asta acestor vrednici oameni: un somn de veci liniștit!

Chiar credeți că odihna lor se mulțumește cu unirea deputaților PSD, PNL, PMP, Minorități în echipa care a câștigat Campionatul Interparlamentar de Fotbal din Antalya, învingându-i (și) pe unguri?!

Să fim serioși! Parlamentarii noștri sunt strâns uniți de mult, indiferent de partid. O unire dincolo de bine și de rău. O frăție de ADN, ca să nu mă rezum la sânge. Una care calcă în picioare micile noastre uniri. Obligatoriile noastre uniri devenite… opționale pe tot parcursul ciclurilor de 4 sau 5 ani de… studiu politic. De viață?

LĂSAȚI UN MESAJ