Nu știu cum am trecut prin adolescență. Cum am scăpat de ea. De vârsta cea mai frumoasă — privită de afară, nu dinăuntrul ei tulbure, vulnerabil și crud, cel puțin pentru mine. Chiar și acum, când pot silabisi în voie, după Dante, „Nel mezzo del cammin di nostra vita/ mi ritrovai per una selva oscura”, privind în urmă, nu reușesc să văd numai partea luminoasă a acelei perioade. Cum, poate, ar trebui, fiind și eu, ca toată lumea, înzestrat cu puterea de a reține doar albul pur, nu cenușiul, nu negrul.
Nu știu cum m-aș fi descurcat — repet — fără sport — adaug. Adaos pe care-l scriu cu toată responsabilitatea unui șut „din prima” la colțul lung al vieții mele de după. De după anii de liceu în care doi dascăli erau starurile absolute ale „Teoreticului” — cum îi spuneam, cu toate că fusese transformat de comuniști în industrial, orașul fiind prea neimportant ca să aibă luxul de a avea absolvenți fără calificare. Dar școala și-a păstrat, din fericire, tacit, profilul teoretic.
Profesoara de chimie și profesorul de sport dominau, prin performanțele lor, mentalul colectiv. Cea dintâi, prin olimpicii ei naționali — mai mulți și mai buni an de an. Cel de-al doilea, prin incredibilele rezultate ale echipelor sale de handbal. Dar, mai ales, prin cultura acestui sport, instaurată de (și odată cu) el în provincia terță unde îl adusese de la București, din preajma lui Ioan Kuntz Ghermănescu, o accidentare la schi. Prin absolventul de IEFS care găsise, la începutul anilor ’70, în magazia unei școli, singura minge de handbal din oraș — și aceea, cu șiret, cum nu mai existau de ani buni — jocul pe semicerc devenise sportul liceului, matricola lui.
Și așa l-am prins eu, în epoca în care Alexander Fölker semna capodopere pe parchetul Sălii Olimpia. Cu juniorii săi contra celor ai Stelei sau ai lui Dinamo (Robert Licu muta, de câte ori lovea bara, poarta pe bitumul mereu refăcut, mereu tușat de profesorul nostru de sport — procedeu care îi reușea și lui, de minune, în meciurile din B, cu seniorii. De la noi mi-i amintesc pe toți, între care pe Sorin Dinu, nimeni altul decât marele arbitru de azi — a condus finala Ligii Campionilor la Handbal din 2015. Și pentru că tot înșirui nume, Maria Constantinescu de la Zalău e o altă descoperire, dar de după 2000, când a trecut la fete, a lui Dom’ Profesor).
Erau anii ’80, iar eu eram, la handbal, neselecționabil nici măcar în „7-le” rândului de la fereastră din echipa clasei. (Cât despre chimie, nu puteam fi mai mult decât o căsuță goală în Tabelul lui Mendeleev.) Și, peste toate, împlinirea vârstei de 14 îmi luase volanul kartului de la Casa Pionierului din mâini, lăsându-mă, după vreo cinci ani de condus, „fără ocupație”. Așa că m-am îndreptat spre „sportul poporului” din Divizia C, bucurându-mă de tachinările și sprijinul complice ale profesorului de sport din teoreticul meu (câte învoiri de la cules de porumb nu mi-a aprobat făcându-mi cu ochiul în curtea școlii, dimineața, la prezență, și câtă speranță să-l aud în tribuna stadionului, eu, elevul, chiar dacă mai mult pe bancă, al unor glorii ale Craiovei, precum Niculescu sau Donose!).
Iubeam fotbalul și admiram handbalul, vedeta grizonată, cu fluier, de la orele de educație fizică. Trăiam în mitul jocului de echipă masculin — al capacității fizice și al strălucirii tehnice bărbătești. Îmi plăcea sportul băieților — de multe ori, în deplasări dormeam în cameră cu câte un coleg fundaș, dar, nu vă faceți griji, nu eram un atacant prea strălucit, ci unul normal, uneori cu absențe prelungite din joc! Fetele erau bune doar pentru privirile mele pregătite la sprint mai ceva ca est-nemțoaicele olimpice.
Însă, după revoluțiile sud-coreene (până atunci, „plângea mingea”, chiar dacă a noastră, a URSS-ului, Germaniei de Est sau Iugoslaviei, pe semicercul fetelor) și nordice (Danemarca și Norvegia au făcut din handbalul feminin o componentă educațională obligatorie, o materie de pension, de-a dreptul!), până și Rusia lui Trefilov e altfel. Iar noi, „în cărți”, într-un sport pe care la masculin aproape că l-am pierdut din mâini.
Și da, acum prefer fetele, lirismul lor fizic și tehnico-tactic atât de asemănător, pe alocuri, handbalului cu care am crescut: cel masculin. Jocul lor de acum e ca al băieților de atunci și mai mult decât atât: superb. După mișcarea feministă, în sport, handbalul fetelor îmi pare a fi prima mișcare feminină.
P.S.: Profesorii din acest articol, a căror muncă nu poate fi cuprinsă într-o manșetă de pagină, se numesc: Teodora Diaconu și Eugeniu Enache, din Balș, județul Olt.