— Cornelia Golna, ești o foarte interesantă prozatoare și un personaj implicat în zona literară de foarte mulți ani, dar și un om cu o viață aparte. Vorbește-ne despre istoria ta personală, care are o legătură puternică cu romanele tale.

— M-am născut în București. Tata era din Grecia — avea încă pașaport grecesc, în anii aceia, anii ’50, dar care nu mai era valabil. Totuși, am putut să plecăm din țară chiar și așa. Și ne-am dus în Grecia. Deci primii patru ani i-am trăit în Grecia, iar de acolo am reușit să plecăm, mai târziu, în America. Tata a decis că nu mai are viitor în România, după naționalizare, cu toate că trăise 20 de ani aici și era căsătorit cu o româncă, cu mama mea.

— Așa fost istoria acelor ani ’50. S-a gândit că probabil nu mai are multe speranțe la o viață mai bună, până la urmă. Și apoi ați plecat în Statele Unite, nu?

— Da, am plecat în Statele Unite. Tata a simțit că era viața foarte grea și în Grecia… Grecia era atunci după al Doilea Război Mondial și, la scurtă vreme, izbucnise și războiul civil. Deci Grecia era într-o situaţie financiară și economică foarte, foarte proastă. El a încercat patru ani să facă ceva acolo.

— Ați reușit să plecați în America. Acum o să vreau să discutăm mai mult despre această carte, pe care eu am citit-o în bună măsură, am ajuns până pe la pagina 100 și ceva și mi-a plăcut foarte mult — promit să o termin rapid. E vorba despre Eroi pătați. E romanul tău, tu ai scris două romane, celălalt este City of Man’s Desire. Două romane foarte interesante. Eroi pătați e practic o saga de familie în care tu vorbești de aromâni, despre istoria lor, despre zona aceasta greco-turcă, o zonă atât de fascinantă care a produs în lumea de azi foarte multă — cum să spun? — admirație, dar, în același timp, și multă necunoaștere. Foarte mulți în Occident încă nu știu ce s-a întâmplat în partea asta de lume, cu un impact foarte dur asupra planetei, dacă ar fi să ne amintim de declanșarea Primului Război Mondial, apoi de toate aceste revolte, de disputele grecilor cu turcii. Te rog să faci o scurtă prezentare a acestui roman care a apărut în românește.

— Da, a apărut în limba română, La Editura Eikon. Cartea este bazată pe o întâmplare adevărată — e și despre bunicul meu, care a fost ucis în 1908, în Monastire (acum se cheamă Bitola, se găsește în Macedonia de Nord, iar atunci făcea parte din provincia Macedonia Otomană). Și a fost o mare durere pentru mine, pentru tatăl meu, mai ales, chiar dacă el nu și-a cunoscut tatăl. A fost o mare durere pentru noi toți. Pentru mine a fost un mister, deoarece tata nu mi-a explicat niciodată ce s-a întâmplat și de ce cu bunicul.

— De ce nu ți-a vorbit niciodată despre moartea bunicului tău? Era prea afectat? Nu voia să dezvolte subiectul, din acest motiv?

— Nu știu, nu știu exact. Unii mi-au relatat că el știa povestea, dar n-a vrut să o spună mai departe. Eu am avut impresia că nu știa foarte bine ce s-a întâmplat și, mai exact, de ce. Deci, eu m-am apucat de acest roman, dar nu am vrut să scriu o istorie, că nu știu dacă aș fi putut să o scriu așa cum trebuie. Astfel, am transformat povestea într-un roman. O ficțiune, de fapt, bazată însă pe multe adevăruri.

— Scrii despre lumea asta extrem de complicată de la începutul secolului al XX-lea, în care Imperiul Otoman era împins spre prăbușire, în declin, mai apoi apare Mustafa Kemal Atatürk, care a condus Turcia până la finele anilor ’20. Grecia, la rândul ei, era în mare transformare, stătea să înceapă Primul Război Mondial și vorbești despre familiile acestea foarte interesante, despre o lume colorată, o lume cumva între ficțiune și realitate, o lume borgesiană aproape, dar care are în prim-plan această comunitate, aceste comunități.

— Da, satul unde s-a născut tatăl meu și unde s-a născut și bunicul meu. Acum, dacă te duci acolo, se cheamă Ninfeu — numele grecesc este Ninfeu. Este foarte frumos, are arhitectură veche, din secolul al XIX-lea, dar e gol. Eu, în roman, am vrut însă să-l populez. Să-l umplu de viață. Da, asta am încercat. În plus, am avut o experiență când eram foarte tânără. Am fost cu tata odată în Grecia, pe când era vară. Și toți cei din sat, care de obicei stau în Salonic sau în alte orașe, veneau acolo fiindcă era mai răcoare și aveau o casă de piatră în localitate. Deci, am văzut satul acela plin de oameni cu ochii mei, iar imaginea asta mi-a rămas în cap.

— Și ai transformat-o în poveste. Îmi dau seama că e și un tribut adus tatălui tău, memoriei lui, pentru că ai vrut să rămână ceva în urmă, să rămână o mărturie, sigur, ficțională, dar care e foarte importantă pentru tine și pentru memoria părinților. Și pentru aromâni. Nu sunt multe cărți scrise de ei, totuși. Sigur, au apărut cărți despre folclorul lor, despre obiceiuri, despre lucruri de acest fel, dar nu și romane.

— Aproape că nu există. Să știi că am căutat pe net, am încercat să aflu scriitori români — mă rog, aromâni —, dar nu prea sunt. De fapt, sunt foarte puțini, câțiva și nu sunt foarte cunoscuți. Marian Papahagi cred că era aromân. Criticul literar Papahagi. Dar alte nume importante, vorbesc de anii ’60–’70, din literatura română, nu prea găsești. Bine, eu nu le cunosc, în orice caz. Există un autor din Serbia, care se cheamă Pečić, care cred că a murit în anii ’90, ce-a scris niște cărți despre aromânii din Serbia. Noi avem o comunitate încă foarte puternică în România de aromâni — sunt oameni foarte cunoscuți. Deci există o comunitate solidă și astăzi. Au și o asociație în București — Societatea Armânească, așa se numește. Și în Constanța trăiesc destul de mulți aromâni.

— Cum au receptat romanul tău? Ai reușit să ajungi în zona aromână cu el? Au primit bine cartea?

— Foarte bine. În special după ce a fost tradusă în aromână, din limba română. Am făcut un tur cu cartea prin București, Constanța și încă un oraș de lângă Dunăre. Au venit — sălile erau pline. Foarte frumos. Foarte frumoși. Și limba lor este — cum să spun? — extrem de emoțională. Ei țin foarte mult, ca orice comunitate, de fapt, care vrea să-și păstreze până la urmă identitatea, la ideea că limba e forma cea mai importantă de identitate, de păstrare a memoriei, că fără ea am fi pierduți, nu? Știm asta de când apare limba, limbajul, logosul…

— Cornelia, ai scris și al doilea roman, City of Man’s Desire. A novel of Constantinople, care a fost deja tradus în limbile greacă și turcă și care s-a tradus și în limba română. Despre ce e vorba în acest roman?

— Este vorba de perioada Junilor turci. Cum să spun? Există o legătură între cartea asta și cartea cealaltă. În prima carte m-am gândit în primul rând la anul 1908, când a murit bunicul meu. Da, cartea este despre el. El este protagonistul. Dar trebuie să mărturisesc că eu nu știam multe, fiind educată în America, despre partea asta a Europei — hic sunt leones, cum se spune, pentru multă lume. Și am scris despre anii 1900 — ce s-a întâmplat în 1908, anul în care s-au revoltat. După aceea m-am apucat să fac cercetări și acolo. Este și o poveste de dragoste în cartea aceea, mai mult decât în asta, un fel de dragoste în timpuri revoluționare. Cam asta ar fi.

— Ca să-l parafrazăm pe Marquez, cu al său faimos roman Dragostea în vremea holerei, la tine e dragoste în timpul revoluției. Foarte interesant. Tu mai scrii și, din câte știu, eseistică, nu? Parcă ai și o carte de memorii deja finalizată?

— Am scris-o, dar cartea nu e încă publicată.

— Despre ce anume va fi vorba? E o carte despre viața ta, despre comunități, oameni, experiențe culturale? Trebuie să spunem acest lucru: tu ești soția lui Jan Willem Bos, sunteți împreună de 46 de ani. Să trăiești cu un traducător nu e chiar simplu, sunteți doi oameni de cultură, care, iată, reușiți să conviețuiți într-o lume atât de complicată precum cea literară, cu atâtea orgolii, vanități, știm cu toții.

— Cum spuneam mai devreme, pentru cartea asta — care încă nu este publicată — sper să găsesc o editură de limbă engleză. Ea are, deocamdată, un titlu în engleză: My Brilliant Career. How I Came to be Translated into Vlach. Deci asta este ideea, vedem ce va ieși

— Îți țin pumnii să găsești o editură bună oriunde în lume, pentru că eu cred că ar prinde foarte bine o astfel de carte de memorialistică, care să conțină lucruri interesante din viața ta, despre educația ta americană, despre cultura ta, despre o lume pe care, cum spui, foarte puțin o cunosc, cu parfum balcanic și numai.

— Să speram că așa va fi. Mulțumesc pentru interviu.