Masca unui președinte cinic și mediocru

595

Prima dată am crezut că e vorba de un fake promovat de tabăra anti-vacciniștilor. Apoi am văzut poza cu el lăfăindu-se peste tot, prin toate cotloanele mediei românești.

Mărturisesc că nu am urmărit mare lucru din congresul liberalilor, din motive de digestie sănătoasă, nu din alte cauze, așa încât nu-l văzusem pe „șeful suprem” tăind aerul în jurul său, printre supușii din partid, bucuroși să fie văzuți alături de el. Fanatul dandy liberal Rareș Bogdan e cel care, precum Adrian Păunescu pe vremuri, înaintea Ceaușescului, l-a ridicat slugarnic, prin odele scuipate pe unde a prins un ecran tv liber, la rangul de zeitate magnanimă. Numai că bietul guraliv de serviciu al inegalabilului „Grup de la Cluj” a greșit rău de tot adresa și adrisantul: Iohannis nu e nici zeu, cum nu e nici președinte de țară!

Omul acesta, pe care cetățenii cu scaun la cap din România l-au votat, prima oară, de frica plagiatorului Ponta, apoi, a doua oară, din jena adâncă produsă de candidatul-fenomen Viorica Dăncilă, e orice, numai nu liderul unei națiuni în prăpastie, precum România.

Poza cu președintele rânjind ca la fotograf la toți lingăii din imediata sa apropiere, fără urmă de mască pe față, nici măcar una mică-mititică, care să-i acopere augustele buze prezidențiale, ne arată limpede cu cine avem de-a face. Anume cu cel mai indigest și cinic președinte al nației, de la Iliescu încoace. Ba chiar aș paria, illo tempore!, că nici măcar Ceaușescu nu ar fi dat dovadă de atâta lipsă de responsabilitate și de indecență, dacă ar fi trăit într-o vreme în care pandemia închide țara bucata cu bucată.

De la paltonul aruncat cu aspră mânie prezidențială peste capetele consilierilor săi, laolaltă cu alte, nu puține, gesturi de individ mic la stat, produse în cei șapte ani dormiți la Cotroceni, imaginea ultimă ne arată un lider politic complet eșuat, mediocru și fără nicio urmă de stofă de om politic real, palpabil.

Abia acum am înțeles pe deplin cum de dl Iohannis se simte atât de bine în compania premierului său de suflet și de inimă albastră. E simplu: atât Cîțu, cât și dumnealui reprezintă imaginea în efigie a neantului absolut, a incompetenței fără orizonturi, a cinismului de tip sovietic, cadru în care liderul absolut nu dădea socoteală nimănui, niciodată.

Păcat că dl președinte nu s-a născut cu niște ani mai devreme. Ar fi fost unul dintre secretarii de partid impenetrabili, din matricea unui Eugen Florescu sau Ilie Matei, indivizi despre care și astăzi mulți oameni de bun-simț din anii comunismului își amintesc cu groază și dezgust.

Nu știu de ce, dar am sentimentul că nonagenarul Ion Iliescu îl invidiază sincer pe dl Iohannis pentru că îl face să-și amintească, cu nostalgie neostoită, de tinerețile sale moscovite.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ