Martorul minciunilor din dragoste

195

Apartamentul nu părea  extrem de mare, dar avea cu siguranţă un bun-gust cu totul special, fiind proiectat pentru un cuplu nu tocmai tânăr şi sofisticat în materie de apetit estetic şi preferinţe aşa-zise trendy.

Blocul vechi, cu colonade elegante, purtând amprenta începutului de secol douăzeci, contribuia şi el la înfăţişarea specială a apartamentului.

Livingul de proporţii generoase, încastrat în nişte pereţi masivi ce susţineau un tavan aflat la o înălţime apreciabilă de podeaua lucioasă din parchet de fag, era, de departe, un „detaliu” de maximă atracţie din locuinţă. În afara mobilierului masiv, prelucrat manual de meşteri interbelici cu însemne încastrate în lemn aducând a îngeri obosiţi de vremuri, câteva statuete din gips îţi săreau în ochi imediat ce pătrundeai în intimitatea camerei.

Una dintre ele o înfăţişa pe Fecioara Maria privind lung şi melancolic spre cel care i-ar fi apărut în faţă, după ce-ar fi străbătut distanţa de la intrare către peretele frontal al sufrageriei.

O altă statuetă părea a-l întruchipa pe unul dintre apostolii lui Iisus, poate pe Sfântul Petru, uşor îngândurat însă şi, cu siguranţă, lehămesit de lumea de azi în mijlocul căreia găsea prea puţină corespondenţă cu lumea din care se întrupase bătrânul apostol.

Mai era apoi un soi de parfum al locului care îţi invada abrupt şi alunecos nările şi totodată simţurile cu o nuanţă olfactivă compusă parcă de un străvechi alchimist. Un parfum de mosc şi lămâie pe cale să străbată nu doar nările, ci chiar hainele vizitatorului şi, încă mai mult, epiderma acestuia.

Dincolo însă de sufrageria cu forme perfect proporţionate şi de dormitoarele croite parcă pentru locatari din vremuri aşezate, neatinse de „vraja” îndoielnică a actualităţii, apartamentul mai avea un spaţiu, cumva secret, pentru că era bine ascuns de ochii indiscreţi ai eventualilor intruşi. El era mai degrabă un apendice măiastru proiectat de arhitectul necunoscut al clădirii, care şi-a propus, prin felul în care l-a distribuit spaţial, să fie tocmai refugiul perfect şi tainic pentru proprietarii splendidei locuinţe.

Terasa, căci despre ea este vorba, se afla suspendată pe nişte piloni trainici, postaţi undeva în aripa din spate a clădirii, şi, la prima vedere, senzaţia transmisă celui care păşea în incinta ei era aceea că nici măcar nu făcea parte din ansamblul armonios al construcţiei. Un corp străin, de-o eleganţă stranie, îţi lovea brusc, dar cu o învăluitoare stare de bine, privirea şi deopotrivă simţurile.

De proporţii apreciabile, terasa acoperea în exterior o bună parte din dimensiunile livingului în spatele căruia, printr-o uşă din lemn solid, comunica admirabil cu interiorul apartamentului. În mijlocul ei erau plasate două fotolii masive, acompaniate de o masă rotundă sculptată în lemn de stejar şi acoperită cu o sticlă mată. În cele patru colţuri ale terasei vegheau, la fel ca în sufragerie, statuete din gips, de o înălţime considerabilă, înfăţişând, de astă-dată, nu sfinţi, ci zeităţi ale Eladei, ca de pildă pe Diana — nemblânzita zeiţă a vânătorii — sau, în colţul opus, pe Afrodita — întruparea frumuseții eterne.

O mână de estet întârziat planificase totul într-o armonie a detaliilor, câtă vreme şi celelalte elemente de decor arhitectural, ca, de pildă, arcadele ce îmblânzeau colţurile terasei, urmau întocmai spiritul şi ambianţa locuinţei. Pe măsuţa rotundă din mijloc, două ceşti de cafea tronau la o distanţă de câteva palme una de cealaltă. Lângă ele, zăcea o zaharniţă din cristal, de care atârna neglijent o linguriţă. Obiectele pluteau parcă stinghere în spaţiul generos al terasei, lăsând senzaţia că nu mai fuseseră folosite de multă vreme.

Undeva, lângă unul dintre cele două fotolii greoaie prin dimensiuni, o pereche de papuci de casă femeieşti se alinia cuminte, aşteptându-şi parcă în linişte stăpâna să-i încalţe. În afara acestui semn distinctiv care trăda direct existenţa unei femei în respectivul apartament, nimic altceva din locuinţă nu ar fi semnalat cine şi câte persoane trăiesc acolo. Nici pe pereţi, nici pe vreun obiect de mobilier nu se regăsea vreo fotografie care să trădeze identitatea locatarilor. Şi totuşi, tainica terasă ascundea un detaliu menit să facă, într-un anume fel, lumină în această privinţă. De sub fundul uneia dintre ceştile de cafea se iţea un colţ de hârtie abia perceptibil pentru ochii neatenţi ai vizitatorului de ocazie. Bucata de hârtie conţinea un mesaj scris cu litere elegante de mâna fermă a unui bărbat. Mesajul, de câteva rânduri, suna în felul următor:

„Am plecat la casa noastră de la munte. Simţeam prea mult nevoia unei ieșiri din cotidian, încât să n-o fac de unul singur. Nu e important cât stau acolo, prin urmare să nu mă cauţi!

,,Te iubesc, draga mea, Andrei”

Când soţia va pătrunde în locuință, va şti nu doar că el, Andrei, a lăsat-o singură pentru o vreme, ci şi că rafinatul lor domiciliu conjugal va fi martorul unor clipe noi şi interesante din viaţa ei, cum ar fi legătura amoroasă cu noul amant, cu câţiva ani mai tânăr, abia întâlnit pe munte, la vila conjugală, unde, probabil din aceleaşi motive, tocmai poposise pentru o perioadă de relaş sentimental şi soţul, Andrei.

Între femeia de patruzeci de ani — frumoasă şi plictisită de avatarurile unei vieţi în doi care-şi epuizase, în bună măsură, substanţa erotică — şi apolinicul apartament se insinuase, blând şi şăgalnic, vraja unei complicităţi trainice.

O complicitate carnală şi cumva vinovată, plină însă de energii răscolitoare cum numai marile pasiuni, fie și târzii, sunt vrednice să le degaje.

LĂSAȚI UN MESAJ