Mai suntem mândri?

166

Cum? Bazinul de înot al Grădiniței PP nr. 26 nu s-a redeschis? Cel de pe Teiului, zona Circumvalațiunii, Timișoara? Nu poate fi adevărat! Refuz să admit prezența lacătului de la intrare și vă îndemn și pe dumneavoastră să o faceți. Fiindcă altfel ar însemna să credem că miracolele nu produc efecte, că trebuie să ne întoarcem din nou la oile noastre, ba chiar să fim noi înșine ele. Și să ne căutăm din priviri păstorii în speranța unei vieți mai bune. Normale?

Așadar, după ce am relansat prin înot sportul românesc, reconstituind darwinist drumul vieții — fiindcă, nu-i așa?, conform savantului britanic viața a apărut pe Terra într-o baltă caldă —, am împins, prin superlative neîngrijite, dar eficiente, mult peste granițele general acceptate, misticismul. Și visul că de acum încolo miracolul davidian de la Budapesta va face pui (de bazine) și pe strada noastră. De ce nu, pe Teiului.

Dar uite că nu-i așa! Iar dacă numărătoarea inversă a lansării minimiracolelor a început duminică seara, dacă luni — să zicem și noi — „nici iarba nu crește”, inclusiv în lumea miracolelor, dacă marți au și ele — minunile — trei ceasuri rele, de miercuri încolo nu mai au nicio scuză.

Încât, pradă mahmurelii morfologice de la finele săptămânii trecute, începem să ne întrebăm, pe bună, nebună dreptate: Oare nu noi suntem învingătorii în această Cruciadă a Copiilor? Așa cum am fost prin Nadia, de pildă? Oare nu noi suntem mândri, mândri și iar mândri, încât nu m-ar mira să ne întoarcem, cu mândrie, la apelativele„ mândro”, „mândruțo”, „mândrulițo” când cerem o bere? Oare nu pe noi inocența lui David ne-a spălat de toate păcatele? Oare nu pentru noi, în primul rând, și apoi pentru extraordinarul nostru înotător, acesta — de duminică, n.n. — e doar începutul?

Miracolul a existat, l-am văzut cu toții. L-am atins, i-am strâns și mai ales i-am scuturat mâna cu bărbăție generalisimă, clipe și clipe în șir, prin prim-ministrul nostru. Iar excesele au venit cât se poate de firesc după lungul, prelungul post al sportului din România. Ca în Duminica Paștelui. Ce dacă am umplut camerele de urgență ale DEX-ului sau DOOM-ului. A meritat!

Și acum să ne întoarcem iar de unde am plecat? În cazul meu, de pe Teiului, fiindcă de acolo am plecat împreună cu fiică-mea. De la Grădinița PP nr. 26, în Dumbrăvița. Ca să continue înotul, fiindcă bazinul instituției s-a închis în pandemie și așa a rămas. Iar ea acolo începuse. Ea, copilul norocos că a prins un loc la această unitate de învățământ, dotată, din 2014 — aflu din presă — cu un „bazin de înot la standarde europene”.

E nedrept să ne întoarcem de unde am plecat! Să punem din nou pe umerii autorităților poveri care, pentru miracole, ar fi petale de trandafir scoase după ani și ani dintr-un ierbar. Duminică avusesem totul. Totul de la David Popovici, și numai de la David Popovici, însă! De-acum avem totul de la noi. Mai suntem mândri?

 

LĂSAȚI UN MESAJ