Mai are democrația viitor?

516

Vremurile pe care le trăim sunt cu adevărat interesante. Mai toți suntem prinși într-o uriașă tornadă, în care se răsucesc laolaltă epidemii, crize economice profunde, mișcări sociale din ce în ce mai agresive, ideologii în plină disoluție și mutații la nivelul vieții noastre private la care nici măcar clarvăzătorul Toffler nu ar fi fost capabil să se gândească. Suntem foarte departe de fascismul anilor ’30–’40 ai secolului trecut și au trecut mai bine de 30 de ani de când ne-am despărțit de comunism. Am încercat să punem în locul celor două ideologii criminale o democrație marcată de pluralism politic, drepturi electorale, libertăți individuale și colective și, nu în ultimul rând, capitalism. Un capitalism care, inițial, s-a bazat pe investiții, muncă și talent, dar care, ulterior, a alunecat spre conduite speculative și corporatism maximalizat. Astăzi — ca nicicând altădată — cele două repere majore ale capitalismului nu se mai împacă. Digitalizarea a rupt echilibrul dintre cei care investesc și cei care trăiesc dintr-un salariu plătit de un patron. Digitalizarea a restructurat nu numai piața muncii, ci și relația dintre capital și salariat ori cel care, într-un fel sau altul, trăiește dintr-un venit obținut din munca sa fizică sau intelectuală.

În ilustrarea celor mai sus scrise, interesante mi s-au părut rândurile lui G.M. Tamás: „Capitalul aleargă în jurul globului în căutare de salarii mici. Dar aleargă și în direcția opusă, după o cerere de consum competitivă [a se citi la prețuri mari]. Aleargă după oportunități de investiții lucrative, după locuri cu taxe scăzute, după guvernări stabile sau teatre ale războaielor civile unde armele și mercenarii sunt la mare preț. Dacă nu se împiedică de frontierele naționale, adică de lege, gonește cu o asemenea viteză încât pare (…) imposibil de localizat. E atât de rapid, încât pare a fi peste tot unde nu e. Legea, adică frontierele naționale, nu-i poate stăvili (…) goana omnidirecțională și multidirecțională, velocitatea sa exacerbată (…). Munca, în schimb, cutreieră pământul în căutarea unor salarii mai mari și a unor prețuri mai mici. Se poticnește mereu la frontierele naționale, adică în lege; nu-și permite să caute taxe mai mici, câtă vreme e conștientă că ar putea avea oricând nevoie de stat, adică de ajutorul de șomaj; îi trebuie, așadar, un stat ferm”, respectiv o lege care însă „n-o lasă să se transforme, cu o iuțeală comparabilă, într-un rival redutabil al capitalului, căci capitalul nu e doar un adversar și un competitor, ci și sursa răsplății căutate [a se citi a salariului pentru munca prestată]”. În aceste condiții, „pentru a domoli goana capitalului, munca va trebui să-și împartă veniturile cu statul”.

Textul de mai sus îți poate da fiori. El înfățișează o realitate pe care noi toți o cunoaștem, o simțim sau cel puțin o intuim, dar pe care — din rațiuni mai mult sau mai puțin explicabile — refuzăm să o asumăm. În sinteză, Tamás ne spune următoarele două lucruri: 1. că, astăzi, marele capital nu mai depinde de stat, în relație cu care cel dintâi se mișcă liber, cu mare viteză și necondiționat; 2. că, în prezent, salariatul — mai vulnerabil decât oricând altădată — are o foarte mare nevoie de stat și, în special, de legile pe care acesta le edictează, în scopul de a reglementa relația din ce în ce mai complicată dintre angajatori și angajați. La cele arătate de Tamás, eu aș adăuga și o a treia idee: în zilele noastre, organizarea și funcționarea sistemului instituțional al statului se corporatizează, iar statul devine din ce în ce mai mândru de faptul că o guvernare de tip corporatist este cheia unei vieți colective eficiente și, implicit, prospere.

Ceea ce nu înțeleg susținătorii statului corporatizat este faptul că, într-o corporație, putem vorbi despre orice, dar în niciun caz despre democrație. Într-o corporație, decizia nu este luată democratic; într-o corporație nu se organizează alegeri periodice și nici referendumuri; într-o corporație, decidenții nu răspund (aproape) niciodată în fața salariaților, iar aceștia din urmă nu îi pot schimba pe cei dintâi nici prin scrutin și nici prin insurecție. Pentru că revoluțiile sociale nu pot schimba decât coloratura politică a statelor și niciodată structura organizatorică sau funcțională a unor întreprinderi. Numai statele au la îndemână instrumentul schimbării fizionomice a economiilor naționale, pe care le reglementează și, în mod normal, le planifică, așa cum, de altfel, se întâmplă în țări precum Germania, Franța sau Elveția, a căror preferință pentru capitalism cred că nu poate fi pusă de nimeni la îndoială. Iar capitalismul nu este străin ideii de planificare.

Din păcate, un stat corporatist se îndepărtează de democrație. Cel puțin de aceea pe care noi o cunoaștem și o exersăm de circa 30 de ani. Într-un astfel de stat, cetățenii dispar, iar locul lor este luat de producători și de non-producători, de cei cu venituri legitime și de cei lipsiți de asemenea venituri, de cei care aparțin populației active și de cei care sunt plasați în sfera populației pasive. În mulțimea non-producătorilor, a celor fără venituri legitime, respectiv a celor pasivi, Tamás include: șomerii, pensionarii, studenții, bolnavii incapabili de muncă, mamele singure (sau tații singuri), neangajabilii, handicapații, cei fără adăpost, vagabonzii, nomazii urbani, artiștii „nefolositori”, savanții și cercetătorii precari, neintegrați în cercetarea organizată la nivelul marilor universități, direct sau indirect întreținută sau finanțată de sistemul corporatist. Toți aceștia, în viziunea celui deja citat, „sunt considerați buni de nimic, paraziți, inutili”. Formal, ei au drept de vot, dar, în optica statului-corporatizat, nu au îndreptățirea economică să voteze. Să fie vorba despre o nouă formă de plutocrație, sistem în care deținătorii marilor capitaluri guvernează, prin intermediul unui stat captiv, iar cei care au îndreptățirea de a spune ceva în legătură cu această nouă realitate sunt doar cei care își dovedesc productivitatea sau utilitatea la locul de muncă, ocupat într-una din corporațiile înființate, în exclusivitate, de aceeași mari deținător de capitaluri? Paradoxal, o asemenea plutocrație împrumută câte ceva și din fascism, și din comunism. În mod sigur însă, nu are nimic de-a face cu democrația

LĂSAȚI UN MESAJ