Magia Crăciunului de odinioară

67

Ceea ce se poate observa de la bun început, în această perioadă „magică” este o exacerbare a spiritului comercial al Crăciunului. Mass-media practică, în special în acest interval de timp, un adevărat şantaj asupra clienţilor, inducându-le în subconştient ideea că, dacă nu consumă toate produsele firmelor lor, cu E-uri, aditive şi alte substanţe, înseamnă că au ratat Crăciunul.

Din fericire, mediul rural nu s-a lăsat convertit de această veritabilă „pervertire” a rânduielilor culinare străvechi. Căci obiceiurile de acest fel merg mână în mână cu mentalul, moralitatea şi tradiţia arhaică.

În opinia etnoloagei Irina Nicolau, personajul acesta, pe care Domnia Sa îl numeşte „Moşul cu paltonaşul roşu” nu are nimic de-a face cu lumea noastră, „lumea noastră care nu cunoaşte cadouri de Crăciun şi exuberanţă în exces, ci cunoaşte o uriaşă concentrare. La noi Crăciunul se face din credinţa că s-a născut Iisus şi din colac de pâine, din bucată de porc tăiat şi din colind. Acesta este tripticul Crăciunului din tradiţia românească. Iar Moş Crăciun acesta, care înveseleşte viaţa copiilor – şi, mai nou, nu numai a copiilor – este un import pe care l-am asimilat destul de bine, mă tem să spun chiar prea bine (Ozana Cucu-Oancea, Anihilarea unei sărbători, în Sociologie românească, vol. III, nr. 3, 2005, p. 167)

Un loc deosebit de important în această „ierarhie” (termen oarecum impropriu, căci fiecare sfânt, moş etc. îşi are locul său în celebrarea calendaristică a divinului) îl are Moş Ajunul, din care contemporanii noştri au făcut un „excelent” prilej de îmbogăţire, americanizându-l, prin intermediul firmelor Pepsi-Cola şi Coca-Cola, şi rebotezându-l Santa Klaus.

Atunci însă când cântecele occidentale şi americane de Crăciun (tot mai lipsite de sacru, şi tot mai pline de frenezia comercială) vorbesc de Noaptea sfântă, noaptea magică, ele nici nu se îndepărtează prea mult de adevăr. În general, nopţile marilor sărbători au, în credinţele tradiţionale, această valenţă: împlinirea tuturor actelor magice, premoniţii, meniri, fie ele benefice sau malefice (este motivul pentru care, de pildă, de Crăciun şi de Anul Nou se fac zgomote diverse, din: bici, buhai, tobe etc., pentru îndepărtarea duhurilor rele adică). Este una din „rațiunile” pentru care se colindă: pentru a revărsa asupra casei colindate bunăvoinţa divină.

De noaptea Crăciunului sunt legate şi convingeri diverse cu referire la practicile vrăjitoreşti. Ceea ce este sigur este faptul că omul de astăzi a pierdut sentimentul „metarealului”. În trecut, şamanii, vrăjitorii, solomonarii, ghicitorii etc. erau cei care „rezolvau” orice fel de criză, atât a individului, cât şi a comunităţii. Toate celelalte, de natură economică, socială, morală, erau, ca să zicem aşa, „apanajul” ritualului şi al ritului, colectivitatea fiind aceea care performa respectivul act, gestiona situația creată şi o reglementa. Omul modern este văduvit de acest „serviciu” existenţial, ca să ne exprimăm în termenii de astăzi. El „judecă” toate lucrurile dintr-un punct de vedere strict material şi pozitiv.  Este şi motivul pentru care sărbătorile, şi mai ales cele ale Paştelui şi ale Crăciunului, au doar o faţetă concretă, materială, exclusiv pozitivistă. Oamenii sunt preocupaţi numai de aspectul strict culinar, ce anume vor găti, ce produse vor cumpăra (deși există un „rețetar” foarte clar al acestei sărbători, care nu prea dă loc inovațiilor de tot felul), ce cadouri vor alege? Componenta spirituală, religioasă este lăsată deoparte. Omul de astăzi nu „mai are organ” pentru perceperea lumii de dincolo:

În tradiţia românească, însă, locul Moşului este (încă) enorm, şi aceasta se manifestă şi în plan culinar. Aşadar, atunci când vorbim despre Crăciun, ne gândim (sau o făceam, oricum, odinioară), la cârnaţi, caltaboşi, jumere, tobă, şuncă, slăninuţă afumată. Ca mâine e Ajunul şi se vor ridica restricţiile postului. Raiul alimentar românesc se întrezăreşte la orizont.

Îndărătnicia cu care ţăranul român se „cramponează” de aceste tradiţii culinare, în pofida asaltului supermarketurilor şi deciziilor Comunităţii Europene de a nu-l mai sacrifica sângeros, ci de a-l electrocuta ori gaza, este firească, altfel, în lumina celor spuse mai sus.

Că prepararea (şi consumarea) unor anumite feluri de mâncare, într-un anumit timp şi loc, şi în cadrul unui anumit ritual, era reglementată sacramental, este ilustrată de „gastronomia” unei anumite nopţi de sărbătoare. Spunem aparte pentru că, în general, nopţile acestea (sau ajunurile) sărbătoreşti, marcate ritualic, dar şi culinar (de fapt, înainte, ele erau echivalente) aveau un dublu rol: de a „ajuta” anul nou să vină şi să crească, de a propiţia (de a hotărî, adică) augurii faşti ai anului care va veni, dar şi de a goni duhurile rele, din case, din văzduh şi din ape, pentru tot anul următor. Am putea spune că omul, în aceste ocazii, este adjuvant al divinităţii, atitudinea sa fiind cel puţin activă, dacă nu cumva agresivă, faţă de forţele malefice: Actul colindatului, de Crăciun, de pildă, are funcţia de a „meni” pentru întreg anul următor gospodăria ţăranului, încurarea cailor are rolul de a curăţa văzduhul de forţele ostile şi, în final, Boboteaza are menirea de a anihila, pentru anul care va veni, forţele răului ce se vor fi ascuns în ape. Avem de-a face, altfel spus, cu confruntarea dintre forţele malefice şi cele benefice, omul punându-se în sprijinul celor de bun augur. Astfel, în spațiul tradițional de cultură bănățeană se merge cu colindatul, la colindat, cu corinda, la colendă, cu dubele, cu cucuța. La acest act participau copiii, fete și băieți, care făceau de altfel și „corinda mare”.

În trecut, darurile nu erau în bani, cel puțin de Crăciun, ci doar în produse ale pământului: Colindătorii primeau numai colaci. Fiecare colindător avea un baltag (băț) pe care aduna colacii.

Ca un ritual străvechi de Crăciun, practicat de copii în județul Timiș, de pildă, consemnăm acest obicei: „Copiii erau puși cloță. În ziua de Ajun pe primii colindători îi puneau cloță. Îi așezau pe pământ, sau pat și pe cap le presărau semințe de cucuruz și grâu, iar copiii ziceau: Pi, pi, coț, coț, bee, după ce vietăți avea gazda.

Gheorghe SECHEȘAN

 

LĂSAȚI UN MESAJ