„Mă simt dezinvoltă în fața pânzei albe, nu am avut niciodată probleme”

475

Interviu cu artista vizuală Flora Răducan

Flora Răducan s-a născut în 1976, la Lugoj. A studiat la Facultatea de Arte din Timișoara, obținând licența în Pictură cu pictorul Constantin Flondor, și masteratul, cu artistul vizual Carol David. A făcut un an de studii aprofundate la București, cu pictorul Ștefan Câlția. Începînd cu 1991 a participat la diverse saloane și expoziții de grup, iar prima expoziție personală a fost la Galeria Helios, în 1999. Din 2001, membră în Uniunea Artiștilor Plastici, Filiala Timișoara. A primit trei premii — în 2006, în Germania, în 2015, la Salonul anual în Timișoara, și în 2017, la Bienala de la Arad.

Robert Șerban: Cu ce zonă a artei contemporane nu rezonezi și ce nu-ți place la/în arta de azi?

Flora Răducan: Zona artei conceptuale, care pare să fie la mare preț și căutare în ultima vreme, este cea cu care nu rezonez mai deloc; deoarece eu prefer cuvintelor acțiunea, obiectul. Nu sunt un om al cuvintelor, îmi place, în schimb, literatura.

Arta de azi este mai diversă ca oricând și fiecare poate găsi ce-i place, poate rezona cu o direcție sau mai multe; în momentul ăsta nu există ceva care să-mi displacă în mod special. Mai e și un alt aspect: în general, stau departe de lucruri care nu-mi plac, nu țin neapărat să le fac față.

R.Ș.: Care crezi că e calitatea principală pe care ar trebui să o aibă un artist vizual contemporan?

F.R.: Artistul trebuie să fie sincer. Cu sine și cu ceea ce produce. Să fie sinceritate până în măduva oaselor. Fiindcă, dacă nu e, se simte. Să fie asumat în tot ceea ce face. Ăsta ar fi idealul.

Există un citat din Caspar David Friedrich care mi-a plăcut foarte mult: „Der Maler soll nicht bloss malen, was er vor sich sieht, sondern auch, was er in sich sieht. Sieht er aber nichts in sich, so unterlasse er auch zu malen, was er vor sich sieht”. O traducere liberă ar fi cam așa: „Pictorul nu trebuie să picteze doar ceea ce vede în fața lui, ci și ceea ce vede în sine. Dar dacă nu vede nimic în sine, se abține să picteze și ceea ce vede în fața lui”. Asta consider că se aplică la orice artă faci, în orice domeniu.

R.Ș.: Ce admiri la un obiect de artă?

F.R.: Puterea, profunzimea și sinceritatea pe care o emană. Și căldura. Omenescul, de fapt, cred că mi-e cel mai drag. Misterul, ascunsul, secretul deopotrivă. Chiar și răceala. Toate astea mă atrag la un obiect de artă, atâta vreme cât sunt redate cu sinceritate.

R.Ș.: Faci schimburi de lucrări cu confrații sau nu?

F.R.: Până acum am făcut doar o dată un schimb de lucrări, și atunci ideea a venit de la celălalt, nu de la mine. Ideea îmi place, doar să găsești ceva ce chiar ai vrea să ai, să nu o faci doar de amorul artei. Nu sunt o colecționară de artă. Lucrările pe care mi le-aș dori sunt încă inaccesibile pentru schimburi, poate.

R.Ș.: Cât de ușor sau de greu faci o lucrare pe pânză? Preferi uleiul sau acrilicul? Mai ai nevoie să vină inspirația, sau, după atâția ani de pictat, ea e întotdeauna pe aproape?

F.R.: Asta cu ușor sau greu este ca întrebarea „cât timp ți-a luat să faci aia sau aia”. Nu se poate măsura așa! Mă simt dezinvoltă în fața pânzei albe, nu am avut niciodată probleme. Dar acolo, pe pânză, mă pun pe mine întotdeauna, și asta implică un consum interior; ce-i drept, și o eliberare, dar asta vine abia la final.

Am fost și rămân fidelă picturii în ulei dintotdeauna, culorile acrilice, deși le-am încercat, nu m-au atras.

Cât privește inspirația, o parte este aproape întotdeauna, fiindcă e în mine; iar restul vine din exterior, din natură, din muzică, din lumină, din întuneric, din mirosuri… Simțurile sunt active, adună și filtrează totul până când ajung la combinația perfectă — o alchimie. Și-atunci pictez.

R.Ș.: Ce lucruri importante despre artă ai aflat de la tatăl tău, pictorul Constantin Răducan?

F.R.: În cea mai veche amintire pe care o am despre pictură se află amprentele mâinilor mele colorate în galben și verde pe multe-multe hârtii. Nu știu câți ai oi fi avut… Doi-trei? Cam asta e importanta lecție: să fii uman și sincer.

R.Ș.: Care a fost și a rămas principalul vostru subiect de polemică?

F.R.: Păi nu prea polemizăm. Suntem buni prieteni, discutăm despre lucruri diverse și, de cele mai multe ori, avem păreri asemănătoare.

R.Ș.: A fost dificil, e dificil să fii femeie în artele vizuale din România? E o zonă de misoginism și aici, sau artiștii sunt altfel?

F.R.: Din fericire, eu, una, nu am întâlnit misoginism între artiști. Cu siguranță însă că există, mai ales românii și alții din blocul estic mai au mult de lucrat cu ei înșiși pentru a ajunge la o deschidere adevărată față de femeie. Artiștii sunt și ei oameni, până la urmă, ancorați uneori în prejudecăți patriarhale.

R.Ș.: Care e subiectul tău preferat, dacă există unul?

F.R.: Subiectul meu preferat rămâne constant, LUMINA, fie că este în peisaj, într-o marină, în interior sau în mediul urban. Lucrez cu imagini pe care le văd în jur, care rezonează în mine, fac fotografii și apoi lucrez în atelier, cam așa merge.

Îmi place culoarea, materia în sine, modelarea ei pe paletă, apoi pe pânză.

R.Ș.: E vreo lucrare pe care ai vândut-o și după care îți pare rău și acum?

F.R.: Am avut de-a lungul timpului anumite lucrări la care am ținut mai mult, dar niciodată nu mi-a părut rău când s-au dus, pentru că știam că vor fi iubite în continuare, chiar dacă mai altfel.

R.Ș.: Lucrările căruia dintre artiștii lumii te emoționează și de ce?

F.R.: Îmi place lumina pictorilor olandezi, impresioniștii, Caspar David Friedrich, Klimt, Schiele… și o grămadă alții. Nu am un artist preferat la modul general. Totul depinde de starea de moment. De exemplu, acum sunt îndrăgostită de pictura lui Eugen Raportoru. De ce? Fiindcă simt putere, energie, fiindcă mă oglindesc în ea și mă inspiră. Cred că așa funcționează cam toate afinitățile, în măsura în care ne putem oglindi…

Dar dacă e să vorbim de emoție, mă întorc iar la copilărie, pe vremea când începusem să învăț literele răsfoind la nesfârșit câteva albume de artă din care mi-au rămas în memorie Botticelli, Giotto, Masereel, Ensor… Așa că, de câte ori îmi cade sub priviri o reproducere dintre acelea, mă emoționez și mă înfior la amintirea copilului care eram.

R.Ș.: Galeria de artă din Lugoj este, de ani buni, moartă, deși are o istorie culturală remarcabilă, acolo având loc expoziții și evenimente de primă mână, cu artiști extraordinari. Ce se întâmplă? Voi, artiștii din Lugoj, nu reușiți să activați acel spațiu?

F.R.: Galeria din Lugoj este închisă de câțiva ani, fiind în curs de renovare. Nu cunosc intențiile primăriei — pentru că de ea aparține spațiul galeriei — și nici nu sunt în legătură cu puținii artiști care mai sunt în oraș. Cam trist, ce-i drept.

R.Ș.: Care e avantajul să fii artist într-un oraș de provincie? Nu te-a tentat niciodată Occidentul?

F.R.: Lugojul este, la ora actuală, cam ca un sat, galerie de artă nu e, ultima librărie se va închide zilele astea, evenimentele culturale de calitate sunt sporadice, până la a lipsi cu desăvârșire. Așa că e liniște. Liniștea îmi priește pentru creație. Sigur, îmi lipsesc întâlnirile cu colegii de breaslă și evenimentele culturale, dar compensez cu vizite la Timișoara și București pentru conexiuni și conectare.

În 2005 am fost trei luni într-o rezidență artistică în Germania — în urma căreia, peste un an, am primit și un premiu —, apoi am mai fost într-o tabără de creație în Olanda, plus alte mici ieșiri — cu o expoziție în Grecia, de exemplu. Deci am experimentat puțin Vestul și apropierea cu artiști de acolo; e tentant, se simte clar o mai mare libertate de a fi și de exprimare a oamenilor; lumea e plină de artiști. Dar, deocamdată, mă simt bine aici.

 

LĂSAȚI UN MESAJ