„La greu, doar eu îmi sunt adevăratul aliat” – Interviu cu scriitoarea și conferențiarul universitar Simona Popescu

788

Simona Popescu (n. 10 martie 1965, Codlea) este scriitoare, eseistă și conferențiar universitar la Facultatea de Litere a Universității din București. A debutat cu volumul Xilofonul și alte poeme (1990, tradus în limba maghiară în 1998), urmat de Pauza de respirație (1991, împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea), Juventus și alte poeme (1994), Noapte sau zi (1998), Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie (2006) și volumele de eseuri Volubilis (1998), Salvarea speciei. Despre suprarealism și Gellu Naum (2000) și Clava. Critificțiune cu Gellu Naum (2004). Romanul Exuvii (1997, 2004) a fost tradus în limbile poloneză, maghiară și franceză, iar un fragment a fost inclus în manualele școlare. Coordonează romanul colectiv Rubik, cu 28 de autori (2008). În 2015 publică eseul critic Autorul, un personaj (versiune revăzută a tezei de doctorat). A îngrijit ediții de opere ale lui Gellu Naum. În 1997 i s-a acordat Premiul ASPRO pentru proză.

Robert Șerban: Care-i rostul artei pe care o faceţi? De ce şi pentru cine? Până când? 

Simona Popescu: Scrisul, pentru mine, e ca visul (am scris asta în Lucrări în verde…). Care e rolul visului se ştie (se ştie tot?). Nu poţi opri visatul şi să vrei. E vital pentru visător. Dacă vorbeşti despre ce se-ntâmplă în lumea ta (onirică, poetică sau cum o fi), poate e de folos ce spui şi altui visător (fie el scriitor sau cititor). Visătorii se înţeleg între ei, au nevoie unii de alţii, întreţin Marele Joc din Semblerland. „Semblerland” e un cuvânt dintr-un roman al lui Nabokov pe care l-am preluat ca titlu al unui poem. „Semblerland” e domeniul celor care se aseamănă (cu mine).

Pentru cine scriu? Uneori (trans)scriu — ce-mi trece prin cap zi de zi — doar pentru mine, uneori pentru necunoscuţi, uneori pentru prieteni, uneori chiar pentru neprieteni, uneori pentru cei vii, alteori pentru cei care nu mai sunt, ca şi cum ei ar continua să fie, ca şi cum lucrurile ar putea ajunge până la ei.

Ce-mi place cel mai mult la scris (ca şi în vis) sunt surprizele, hazardul. Şi mă interesează „noile scenarii” în care Realitatea se arată în jocul secund, terţ. Scrisul/visul — simplu şi sofisticat, intricat, până la capăt.

R.Ș.: Un artist trebuie să-şi găsească o cale a sa pe care, apoi, să o urmeze sau, dimpotrivă, trebuie să părăsească imediat drumul găsit şi să pornească în căutarea altuia, ce oferă alte perspective, provocări diferite, un nou… drum? Artistul e în acord cu sine ori în răspăr cu sine? Dumneavoastră cum credeţi că sunteţi? 

S.P.: Eu zic că un artist trebuie să-şi caute drumurile (nu pun la singular), nu e nicio problemă dacă merge pe şapte cărări (nu e beat pulbere, dimpotrivă, lucid, limpede ca un cristal). Căile să fie ale lui! Şi drepte, şi întortocheate. Grădina potecilor bifurcate. Dar se mai iese din grădină, spre vreo pădure. În care, sigur, măcar o vreme rătăceşti. E bună rătăcirea, uneori. Trebuie să cauţi. Iar căutarea îţi aduce multe, nu doar ceea ce te aşteptai să găseşti. Pe drumul tău eşti, câteodată, însoţit de prieteni, păzitori, pe la răspântii dai de alţii, drumurile se intersectează. E bine-aşa. Sub nicio formă nu te pierzi pe bulevard, unde se-nghesuie mulţi, din cei ce vor a fi văzuţi. Şi te abaţi, desigur, de la traseele atât de încetăţenite.

Artistul e în acord cu sine şi în răspăr cu sine. Uneori aşa, alteori invers, uneori sau-sau, alteori şi-şi.

R.Ș.: Dacă propriul copil v-ar întreba artist sau IT-ist?, ce răspuns i-aţi da? Cum aţi argumenta răspunsul?

S.P.: I-am spus copilului deja, reluând celebra „regulă” a mânăstirii din Thélème (dintr-o carte a lui Rabelais): „Fă ce-ţi place!” Important e să-ţi placă ce faci. Fii ce vrei!

R.Ș.: „Omul a câştigat realitatea şi a pierdut visul”, spunea scriitorul Robert Musil. Ce raporturi aveţi cu lumea în care trăiţi şi cum îmblânziţi dacă e cazul realitatea? La ce visaţi? Ce vis aţi dori să vi se împlinească?

S.P.: Eu zic că a trecut ceva timp de la afirmaţia lui Musil. Lucrurile s-au schimbat. Mi se pare că omul pierde tot mai mult contactul cu ceea ce numim realitate. Cred că ar trebui folosit cuvântul la plural: realităţile! Asta schimbă perspectiva. În realitatea tuturor, pe lume, se-ntâmplă multe şi amestecate. În realitatea naţiei, de pildă, se petrec de ceva vreme lucruri jenante. Nu ajunge să rezişti! Trebuie şi făcut ceva. În realitatea de azi dimineaţă şi-au făcut prezenţa nişte imagini şi nişte muzici de pe Internet, nişte fragmente de texte. Mi-au luminat ziua, i-au dat ritm! Mi-a plăcut şi realitatea de ieri. Am săpat trandafirii, le-am pregătit înflorirea şi, pe la 11 noaptea, am ascultat cum cântă privighetoarea, o pasăre mititică, ascunsă în întunericul nopţii, trimiţându-şi în lume doar trilurile minunate. Cântă acolo… pentru cine? Pentru ea şi pentru toţi cei care-s atenţi la realitatea cea entuziasmantă. Pentru mine!

Cât despre realitatea care nu se vede…

Mi-aş dori ca oamenii să fie fericiţi. Toţi oamenii! Cu adevărat fericiţi. În copilărie, am văzut într-o carte o zânuţă micuţă, cât o libelulă — rol episodic — care avea o baghetă magică. Provoca bucurie prin simplă atingere. Ea era eroina mea, nu vreo frumoasă prinţesă din basme, vreo regină sau mai ştiu eu ce. (În paranteză fie spus, aş vrea să fiu precum zânuţa nevăzută şi harnică — e multă treabă de făcut.)

R.Ș.: Cât de des vă priviţi în oglindă? Vă place ce vedeţi?

S.P.: Doar când ies din casă mă duc la oglindă, altfel prea puţin. „Nu se iese oricum în lume.” Asta e o propoziţie din Remember a lui Mateiu Caragiale. Am o faţă care (încă) mă susţine. Altfel e greu pe pământ, cum ar zice Bacovia. Dacă ne gândim la privitul în oglindă la modul figurat, sunt la fel de nemulţumită de mine ca de când mă ştiu. Nu mă iert pe mine nici pentru greşelile foarte mici. Niciun judecător al meu nu mă întrece! De la o vreme am mai obosit, poate cândva chiar am să mă-mprietenesc cu mine. Dar, la greu, doar eu îmi sunt adevăratul aliat. O forţă ce pare adormită.

 

(Interviul face parte din proiectul In.Fuzion#1, realizat de Montage și susținut de Primăria București. Parteneri: Muzeul Național al Literaturii Române și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești)

LĂSAȚI UN MESAJ