În 1958, Jacques Tati lansa una dintre cele mai rafinate satire cinematografice despre modernitate și alienare urbană. „Mon oncle” (Unchiul meu) este al doilea film în care apare personajul „monsieur Hulot” și marchează tranziția lui Tati spre un stil vizual elaborat, aproape coregrafic, în care arhitectura și obiectele devin personaje în sine.
Monsieur Hulot, interpretat chiar de Tati, este un personaj atemporal: stângaci, visător, ușor dezorientat, dar profund uman. El vizitează familia surorii sale, soții Arpel, care trăiesc într-o vilă ultramodernă, rece, geometrizată, plină de dispozitive inutile și automatizări absurde.
Contrastul este nucleul filmului: pe de o parte, avem casa lui Hulot – dezordonată, caldă, plină de viață –, pe de altă parte, Vila Arpel – sterilă, mecanizată, dominată de funcționalism ostentativ.
Tati construiește comicul nu prin dialog (care este minim), ci prin sunet, mișcare și montaj vizual.
Fiecare scârțâit de ușă, fiecare declanșare automată a fântânii decorative devin parte dintr-o partitură comică subtilă. Filmul este o critică tandră, nu agresivă, a obsesiei postbelice pentru progres tehnologic și design funcțional. Vila Arpel pare mai degrabă o expoziție industrială, nu o casă locuită.
Obiectele nu sunt făcute pentru oameni; oamenii sunt obligați să se adapteze obiectelor.
Tati ironizează conformismul social, fascinația pentru aparență și pierderea spontaneității în societatea de consum. Totuși, în film nu există cinism. Hulot nu agresează lumea modernă, ci doar o încurcă, o dereglează, o umanizează prin simpla sa prezență.
Tati folosește cadre largi, statice, în care gagurile se desfășoară simultan în mai multe planuri.
Privitorul trebuie să „descopere” umorul, nu îi este servit direct. Ritmul este deliberat lent, aproape contemplativ.
Legătura dintre Hulot și nepotul său Gérard este inima filmului. Copilul, prins între disciplina rigidă a părinților și libertatea ludică a unchiului, găsește în Hulot o evadare din artificialitatea lumii adulte. Această relație oferă filmului o dimensiune emoțională discretă și profundă.
„Mon oncle” a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1959 și premiul special al juriului la Cannes. Filmul rămâne una dintre cele mai importante comedii europene ale secolului al XX-lea. Nu provoacă râs zgomotos, ci zâmbete prelungi, care ascund melancolie.
Sunteți așteptați miercuri, 25 februarie 2026, la ora 18, în Amfiteatrul B din Spitalul Județean.
Despre film va vorbi cineastul Gheorghe Șfaițer.
„Mon oncle” este subtitrat în românește și are 116 minute.
Intrarea este liberă.
………….
Programul „cinemavindek” este rezultatul unei colaborări între Spitalul Județean de Urgență „Pius Brînzeu”, Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” și Asociația pentru ATI „Aurel Mogoșeanu” ̶ toate trei din Timișoara. Programul a început în octombrie 2024. Coordonator este publicistul Doru Botoiu, din a cărui arhivă provin filmele, proiectate de două ori pe lună.
