Jurnalistica, solidaritatea și literatura

418

Aș fi mult mai retractil atunci când sunt invitat să răspund la interviuri pe teme literare dacă n-aș face chiar eu astfel de interviuri. Și asta încă de vreo 30 de ani. Nu i-am numărat pe scriitorii cărora le-am pus întrebări în fața reportofonului, a camerelor de filmat sau în scris, dar sunt peste o mie. Am făcut și fac interviuri fiindcă îi admir, încă de când eram copil, pe cei care se ocupă de literatură. Includ aici și criticii. Asta și pentru că sunt oameni cu șarm, umor, inteligență, spontaneitate, cultură, intuiție, sinceritate. Fiindcă au replică și spun lucruri interesante. Mai ales pentru mine, care sunt curios de cum funcționează mecanismele scrisului, de vocație, de lumea literară, în ansamblul ei. Fiindcă mi-am dorit și îmi doresc să știu cum erau scriitorii pe care interlocutorii mei i-au cunoscut, cu care sau fost prieteni, cu care au făcut echipă (deși scrisul e o artă pe cont propriu, de… unu la unu, există grupuri, promoții, generații). Istoria acestei lumi nu e doar cea pe care o consemnează istorii și critici literari, ci și cea care a rămas, din diferite motive, pe dinafara „textelor”, dar în memoria celor care au trăit-o. Am căutat să o aflu direct de la surse și să o dau mai departe. Uneori, mi-a reușit. Cum, câteodată, am putut intra în sufletul unor scriitori și am aflat de la ei care-i treaba cu literatura, cu cititul și cu scrisul lor.

Prin urmare, din solidaritate jurnalistică și literară, cred că sunt numărabili pe degetele de la o mână cei pe care i-am refuzat atunci când au vrut să mă intervieveze, iar asta nu s-a întâmplat din antipatie sau inamiciție, ci fiindcă timpul sau contextul a fost potrivnic. Nici eu n-am fost refuzat decât de două mâini-trei mâini de scriitori, așa că… În plus, întrebările bune îți oferă prilejul să te cercetezi chiar tu, înainte de a răspunde la ele, să pui lupa asupra unor lucruri la care nu te gândești, îndeobște, ori să așezi cap la cap, într-o logică, gânduri, idei, obsesii. Un interviu pe care îl dai e ca o bornă unde, la un moment dat, sunt menționate detalii despre propria ta călătorie prin lume.

Una dintre întrebările care mi se adresează constant (și pe care, la rândul meu, o pun, sub diferite formulări, celor care scriu versuri) este legată de poezie. De însemnătatea ei, de elaborarea ei, de cum și când o „prepar” în propriul meu laborator. Răspunsurile sunt, paradoxal, diferite, dar nu ies dintr-un areal. Cred, uneori, că poezia e surâsul vieții, pe care, câteodată, nu-l vedem fiindcă suntem prinși cu altele, acțiuni, „proiecte”, evenimente, griji, suntem atenți la telefon, mesaje, rețele sociale, știri, la alții. Grăbiți, pe fugă, nu mai avem timp să observăm poezia, nu mai avem chef de meditat. Asta mi se întâmplă și mie, fiind angrenat în tot felul de treburi și obligații.

Scriu noaptea, dar nu noapte de noapte: nu sunt vampirul literar care trebuie să-și ia porția de lirism. Însă noapte de noapte citesc, poezie în primul rând. Scriind, ies din viteza cu care trece timpul și pot să mă uit câș, uimit, emoționat, enervat, curios, la viața mea, la detaliile ei, la lucrurile care mi se întâmplă, la oamenii pe care îi iubesc, cu care mă intersectez sau cu care-mi imaginez că o fac, și ale căror gesturi, vorbe, fapte mă afectează direct ori indirect. Poezia e și un fel de jurnal, dar unul „de imaginație”, care are puțin de a face cu ceea ce s-ar chema realitatea. Realitatea declanșează conexiunile pe care inima și creierul le fac. Zic jurnal fiindcă scriu cu o anumită cadență și cu o sinceritate de care nu aș fi în stare dacă aș ține un jurnal pe bune.

Laboratorul meu poetic e alb, portabil, format A4, tip studențesc, și se deschide după 12 noaptea. Cam foșnește, dar mă străduiesc să fiu discret și să nu-mi deranjez colega ce nu lucrează în tura de noapte, ci doarme lângă mine. Nici eu nu stau, din nefericire, prea mult, fiindcă pe la două noaptea mă ia somnul și mi se închid ochii: dimineața trebuie să mă trezesc și să merg la serviciu. Dacă se întâmplă ca în acel interval să scriu ceva, caut să transcriu în computer chiar a doua zi, fiindcă am o caligrafie atât de nervoasă, încât, dacă trec mai multe zile, risc să nu o pot descifra. Măcar așa îmi amintesc ce-am mâzgălit pe hârtie. Apoi, după o vreme, într-o bună zi (musai să fie ziua — luciditatea e mai acută la lumină naturală), recitesc și lucrez pe acele texte. Și după încă niște zile, revin. Acolo unde e posibil îndrept, tai, șlefuiesc. Unde nu, renunț, dar nu arunc. Cuvintele, unele, chiar și când nu sunt literatură, au în ele fel de fel de amintiri ce-ar trebui păstrate. Poate, cândva, vor interesa ori vor fi „intriga” unor pagini de literatură.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ