20.1 C
Timișoara
vineri 29 martie 2024

Jumătățile de adevăr fac mai atractive legendele bănățene

Una din cele mai umane slabiciuni ale bănățenilor este făloșenia ridicată la cote destul de înalte. De cele mai multe ori este o trăsătură caracteristică locurilor indiferent de etnie și de credință. Păi dacă stăm și judecăm puțin această fală nici măcar nu ar trebui să o criticăm prea mult atâta vreme cât nu depășește limitele normale ale fabulației nevinovate.

Acolo unde s-a întâmplat un cât de mic eveniment oamenii locurilor ridicau fapta la dimensiuni de nedescris ce ar fi trebuit să ne facă un fel de tărâm magic. Poate nostalgia după miracole și lumi de poveste să exacerbeze această trăsătură omenească la urma urmelor.

De aici din plaiurile Banatului a pornit legenda puterii supraomenești a lui Iovan Iorgovan. Că acesta ar fi fost un haiduc de o mare vitejie ori un fel de Hercules al munților nici nu mai contează. Ce e important de știut că se războia cu smeii și alte lighioane și reușea să învingă de fiecare dată. Și azi mai povestesc bătrânii de câte o stâncă crăpată de lovitura de paloș a acestuia.

Ceva tot o fi fost de erau așa de voinici războinicii de pe aici. Un personaj mai aproape de zile noastre dar tot pierdut oarecum în pâcla istoriei este Pavel Chinezul ( Kinizsi Pal) ce ridica piatra de moară și o folosea drept tavă ca să servească o cană de vin la masa unui rege. Nu mai trebuie să insistăm pe celebrul tablou ce-l înfățișează pe viteazul căpitanul de oști dănțuind încărcat cu trei adversari, dintre care unul era ridicat cu dinții de cingătoare.
Sigur că fabulația are parfumul ei de imaginar suprapus peste locuri, fapte sau întâmplări ce altfel ar fi prea banale pentru a fi pomenite. E și un mod de a încărca de semnificații și de poleială ce ne pare a fi prea simplu.

Timișoara și Banatul nu au dus lipsă de momente deosebite. Ba se poate zice că abundă în unele domenii ale progresului tehnic și științific.

Vorbind, mai zilele trecute, de uriașa moștenire civilizatoare a administrației începute de contele Claudius Florimund de Mercy cel ce a fost primul președintele al administrației imperiale a Banatului am povestit de două edificii emblematice ale județului ce sunt atribuit feldmareșalului. Sunt cele două clădiri ce îi sunt atribuite de generozitatea imaginației greu de strunit. Făloșenia cu pricina a intrat și în istoria consemnată pe care a înbogățit-o.
Conacul de vânătoare de la Carani (Mercydorf) este atribuit contelui cu titulatura de castel. Dar în adevăr castel, chiar modest, nu a devenit decât multe decenii după ce s-a prăpădit pe câmpul de luptă militarul. Poate a apucat să vină la Carani doar în trecere când acolo era doar un șantier.

De la începutul șantierului din anul 1733 și până la moartea eroului, în iunie 1734 în asediul de lângă Parma, nu a fost timp suficient pentru a se bucura de reședința de vară. A fost doar o dorință.

O fi înoptat pe dealurile Caraniului într-un cort sau poate într-o anexă a conacului neterminat. De aici și până la legenda, frumoasă, dar cam departe de adevăr, că acela ar fi fost „Castelul lui Mercy” este exact distanța dintre adevăr și legende pline de făloșenie. E mai interesant să spui că locuiești în apropierea unui castel al unui conte fedmareșal decât să spui de aceiași construcție că a fost a unui banal înbogățit fără merite militare.
Dar mult mai aproape de noi în plin centrul orașului se află o altă clădire ce este atribuită genialului administrator. E foarte măgulitor să arăți străinilor ce se preumblă prin urbe că peste drum de un modern hotel cu multe stele se află „Palatul Mercy”. E un alt exemplu de egoul umflat al bănățeanului. „Palatul” chiar și în forma actuală este doar o clădire mai răsărită, departe de standardele unui palat. De fapt edificiul de azi a fost ridicat cam la trei sferturi de veac după decesul președintelui administrației bănățene. Realitatea este mult mai prozaică. Întradevăr contele a condus destinele provinciei cam din acel loc. Dar acolo se afla o casă (sau un grup de case) mult mai modeste ce au exista în altă poziționare ce au dispărut cu mult timp înaintea actualei construcții.

Aşazisul „Palat Mercy” se află pe strada Proclamţia de la Timişoara la numărul 7 și în realitate poartă denumirea oficială dar mai puțin pompoasă de „Casa Comitatului şi Închisoarea”, Deși a fost proiectată în anul 1804 pentru a umple un loc viran din Cetate în anul 1808 – terenul încă mai era încă liber şi neconstruit. Semn evident că autoritățile ce aveau nevoie de o închisoare și de un sediu administrativ nu prea aveau bani pentru așa ceva. Erau mult mai urgente investițiile militare dar și cele de infrastructură.

Abia în anul 1812 clădirea actuală apare pe planurile oraşului. pesemne a tunci a fost terminată sau cu un an sau doi înainte.

Dar să o luăm cu începutul.

Imediat după îndepărtarea otomanilor se simța nevoia unei sediu al administrației militare deoarece aproape toate clădirile importante turcești au căzut sau au fost grav avariate la sediu. După un obicei al epocii aceste comenduiri se numeau „generalate” în cazul în care comandantul era un general. În anul 1722 pe acest amplasament se afla „Casa Generalatului“ în care întradevăr a locuit contele de Mercy. Sau „Vechiul Generalat” ce răspundea cu greu pretențiilor unor ofițeri superiori obișnuiți cu palatele vieneze sau italiene. Acolo etra la început și sediul episcopului. Casa, că nu se putea numi palat, se afla inițial pe o poziție ce respecta o axă cam în diagonala față de cea de acum. Trama stradală încă nu era geometrizată ca acum și urma vechile ulițe turcești. Orașul, de fapt Cetatea, încă nu fusese sistematizat după dorințele inginerilor militari. Deci „Palatul Mercy” este de fapt doar rezultatul imaginației din folclorul urban timişorean. În anul 1734 vechea clădire, amplasată csam în altă poziție, faţă de clădirea actuală, era numită “Generalatul Interimar”.
în 1752 se consemnează că: „Vechea casă a Generalatului, executată din cărămizi bune, dar legate cu lut”. Este un semn evident că a fost ridicată cu mare grabă și nu s-a folosit mortar pe bază de var și mult mai banala văiugă sau mai simplu spus după vorba bănățeanului, imală. Era un material al caselor simple de la sate nicidecum pentru sediul unor militari.

Din lipsă de sedii ale administrației și ale juzilor din anul 1754 aici a mai funcţionat și un „Tribunalul Provincial” ce împărțea dreptatea în diverse pricini civile dar și penale.
Acest tribunal a funcţionat, după un obicei al vremurilor, în acelaşi timp ca tribunal dar şi pușcărie. Mai mult ca sigur acolo exista și o secție pentru aplicat torturile foarte frecvente în justiția secolului al XVIII-lea.

După construirea clădirii din actuala piață a Libertății ce avea să devină „Noul Generalat” clădire veche incepe să fie lăsat pe un plan secund. Noul Generalat este cunoscut până azi drept „Comenduirea Garnizoanei” și a servit până recent scopurilor militare timp de aproape trei secole. Dacă totul merge bine și vor fi și fonduri suficiente în viitor se preconizează un muzeu al Revoluției Române. Dar asta este altîă poveste din cele multe ale orașului.

Clădirea ce adăpostea „vechiul Generalat” și tribunalul este descrisă la anul 1768 ca fiind cam distrusă și în prag de prăbușire. Se propune demolarea acesteia. Abia după un deceniu, în 1779, cea mai mare parte a clădirii este demolată. A mai rămas în picioare colţul de est, dinspre zidurile fortificațiilor care sunt demolate după încă un alt deceniu în 1788. Din acel moment și până în 1812 terenul este un simplu maidan fără întrebuițare și fără edificii în ciuda penuriei de terenuri construibile în interiorul fortificațiilor.

Noua clădire ridicată pe aproximativ același loc, dar de data asta aliniată la noua stradă a „Ardealului” ( Siebenbürgische gasse) va fi mai aspectoasă cu parterul încăpător și etajul de deasupra. Strada se va numi astfel pentru că lega cetatea de poarta transilvană de la estul fortificațiilor cam pe locul actual al clădirii Băncii Naționale.

Ca stil arhitectural noul palat are evidente elemente de baroc bine temperat. Nu abundă elementele de decor ca la alte clădiri similare. Oricum în timp și ce a mai rămas a dispărut ca urmare a renovărilor ce mai pierdeau câte un element. Chira acum câțiva ani la ultima reparație generală s-au mai făcut simplificări ce nu-și aveau locul. Acoperișul clădirii a fost „renovat” cu țigle moderne ce doar imită oarecum pe cele vechi. Nu s-a făcut nici un efort pentru recuperarea celor vechi deși clădirea are statut de monument istoric.

Dar la fațada principală, de la bulevard, se mai pot vedea coloanele duble de tip ionic ce sprijină balconul de la etaj. Dar și aceste coloane din gresie friabilă sunt mult deteriorate față de aspectul lor din secolul trecut. Balconul nu se află nici el în stare prea bună dar mai păstrează ceva din eleganța lucrăturii din fier forjat la balustradă.

Cine are spiritul de observație ascuțit mai poate găsi grilaje la unele ferestre ce amintesc de închisoarea din clădire. Dar cel mai important pentru cei ce apreciază o bere bună este faptul că în curtea intwerioară se află o celebră berărie ce încearcă să ducă mai departe tradiția berăriilor locale.

O altă mistificare mai mult sau mai puțin voită la nivelul istoriei locale este la fel de celebra clădire ce poartă cu fală numele de „Casa prințului Eugen”.

Acolo situația este oarecum similară ca și la „Palatul Mercy”. Istorioara sună frumos, ce contează că este departe de adevăr.

La începutul străzii Savoia de azi ( ce s-a mai numit și Ceahlău în perioada socialismului) chiar pe colț peste drum de clădirea spitalului militar se află o clădire modestă ce nu are nimic princiar. A fost ridicată la începutul secolului al XIX când celebrul prinț era deja oale și ulcele de un secol.

Sigur este că această casa a „Prinţul Eugen” merită vizitată pentru vechimea ei ce amintește de un mod de a rezolva chestiunile urbane cu două secole în urmă. Eleganța linilor și volumetria discretă este specifică burgheziei ce dorea edificii comerciale în plin centru ce să poată fi folosite și ca locuințe.

Cam pe acel loc este consemnată poarta „Forforoza” a vechii cetăți turcești cucerită de trupele habsburgice conduse de prințul Eugeniu de Savoia. Legenda, destul de discutabilă, spune că pe acolo ar fi intrat triumfător coamndantul de oști călare pe cal și plin de elan războinic. În amintirea acelei zile de 18 octombrie 1716. Iar casa a fost ridicată la 1817 deci povestea rămâne doar poveste. Pentru a mai da o aură de legendă locului se mai spune cu o la fel de marfe aproximare că la edificare s-ar fi folosit cărămizi și materiale de construcție din vechea poarta.

Mult mai plauzibile sunt unele teorii mai puțin cunoscute că de fapt comandantul de oști a intrat în cetate pe o altă poartă numită „A Azapilor”

O altă atracție a casei este vechea stemă ce a fost componentă a porții Forforoza. Timp de decenii a stat acoperită cu o cupolă de sticlă ce mai mult a accentuat distrugerea decât să o protejeze. Stratul de mizerie oricum nu lăsa să se întrevadă nimic. Prin grija specialiștilor de la Muzeul Național al Banatului stema a fost restaurată și urcată o replică foarte bine realizată din nou deasupra intrării.

Iată doar două exemple de mistificări ce nu fac decât să sporească misterul din epoca trecută și să facă ceva mai interesantă istoria locurilor. Rămâne o datorie a celor ce vor veni să distingă între mituri, legende, adevăruri și jumătăți de adevăruri.

Alte subiecte :

„Monoloagele solitudinii” la Teatrul Cetății

Teatrul Cetății își deschide noua stagiune cu o distopie teatrală despre solitudine, o ”colecție de singurătăți” care, ca o lentilă...

Avansează amenajarea parcării de pe Martir Ioan Stanciu 

Zeci de locuri de parcare, spații verzi și alei prind deja contur în locul terenului dezafectat de pe strada Martir Ioan...

Citește și :