Am avut imensa onoare să învăţ câte ceva, cât m-a dus pe mine mintea, de la nume ilustre ale avocaturii timişene.

Poate mai sunt câţiva cărora nume ca Mihai Ruva, Mircea Stoenescu, Mircea Ganţ sau Petru Pordea, Ioan Hampu sau Mircea Haitonic le trezesc aceleaşi sentimente de respect şi gratitudine, de bucurie şi mândrie că au stat în preajma lor, într-o vreme în care judecătorul nu întreba sictirit „cu cheltuieli sau fără?”.

Atunci am înţeles pe deplin ce înseamnă un judecător care nu are absolut nicio legătura cu minunăţia asta de vocaţie şi mi-am promis mie însămi că, dacă vreodată voi deveni judecător, să nu fiu aşa: acră, lipsită de elementar bun simţ, superioară fără nici un argument pentru asta..

Avocatura te obligă întâi de toate să fii OM. Empatic până la a te identifica cu problemele celui care vine în faţa ta cu viaţa în palme, trebuie să fii preot şi psiholog, prieten sau dădacă.

Te obligă să citeşti tot timpul, să fii la curent, la fel ca un judecător, cu toate ameţelile legislative ale timpului nostru.

Nu există nicio diferenţă, în umila mea opinie, între avocat şi magistrat. Doar locul pe care îl ocupi în sala de judecată şi faptul că avocatul se ridică în picioare când intră onorabila instanţă.

Da, desigur, rolurile sunt diferite, răspunderea e alta, dar, în esenţă suntem COLEGI. Şi atât.

Avocatura m-a învăţat să ascult omul şi să îl privesc în ochii. Să citesc dincolo de povestea spusă şi să înţeleg ce dramă poartă fiecare în suflet şi ce povară pe umeri.

Avocatura m-a învăţat să respect oamenii, indiferent că e preşedinte de ţară sau femeie de serviciu şi să încerc să văd sămânţa de bunătate din fiecare om care vine să-mi ceară ajutorul.

Avocatura m-a învăţat pentru prima dată să fiu judecător.

De aceea mă adresez şi mă voi adresa avocaţilor în sală cu apelativul „Domnule coleg” .

Fără voi nu poate exista nici justiţie şi nici dreptate.

Fără voi nu putem exista nici noi.

Dragi colegi, mă înclin în faţa muncii voastre!