Joc rolul principal din filmul cu un singur personaj „Greu de înţeles”. Interviu cu scriitorul Radu Paraschivescu

2070

Radu Paraschivescu (n. 1960, Bucureşti) este scriitor, traducător şi senior editor la Humanitas. Scrie romane (Fluturele negru, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, Cu inima smulsă din piept, Balul fantomelor) şi culegeri de povestiri (Bazar bizar, Aştept să crăpi, Am fost cândva femeie de onoare, Omul care mută norii). Eseul Ghidul nesimţitului i se vinde în peste 65.000 de exemplare. Îşi strânge textele despre România în volume ca Maimuţa carpatină, Două mături stau de vorbă, Orice om îi este teamă sau În lume nu-s mai multe românii. Coordonează volumele colective Răcani, pifani şi veterani şi De la Waters la Similea. Are peste 110 traduceri din scriitori ca Julian Barnes, Salman Rushdie, Jonathan Coe, James Salter, William Golding, John Steinbeck, George Saunders, Stephen Fry, Nick Hornby, Kazuo Ishiguro, David Lodge etc. Este prezent în 15 volume colective (Intelectuali la cratiţă, Cartea cu bunici, Cum să fii fericit în România, Bucureştiul meu, Iubire 13, Scriitori la poliţie, Poveşti de dragoste la prima vedere, Casele vieţilor noastre, Liber amicorum, Ce poţi face cu două cuvinte etc.). Este colaborator permanent la posturile de radio Digi FM şi Rock FM, precum şi la postul de televiziune Digi Sport. Scrie pentru Gazeta Sporturilor şi New Money. Cea mai recentă carte publicată este Recviem vesel pentru tata. Are în lucru romanul Podul diavolului. Vrea mereu în Italia. Sau în Franţa. Sau în ambele. Locuieşte în Bucureşti cu Irina, soţia lui.

— Cea mai recentă carte a ta adună nouă povești personale, în care tatăl tău e, alături de tine, personaj principal. Spui, în prefață, motivele care te-au determinat să o scrii. Dar care sunt cele pentru care ai publicat-o? Ce fel de ecou aștepți de la Recviem vesel pentru tata? Pentru cine mai e, în afara familiei, o astfel de carte?

— Cum bine spui, explic în prefaţă de ce am scris Recviemul. De ce l-am publicat? Fiindcă nu scriu doar pentru mine nici măcar când protagonistul face parte din familie. Fiindcă după reverenţa pe care i-o fac nevăzut tatălui meu în fiecare zi când vorbesc cu el, am simţit că e nevoie şi de o reverenţă publică. Fiindcă dacă am îndrăznit să scriu despre mine în Am fost cândva femeie de onoare, era onest să-l aşez în ochiul public şi pe acel profesor Higgins care a făcut din copia masculină a Elizei Doolittle care eram cândva un om întreg, care se poate privi liniştit în oglindă. Şi fiindcă tatăl meu era un spectacol în sine, chiar dacă n-a avut la dispoziţie altă scenă decât cea a familiei şi a prietenilor. Din ce-am văzut până acum, Recviemul a fost primit în general cu căldură, bucurie şi solidaritate. (Iar cifrele de vânzări ale primelor săptămâni sunt mugurii unui succes editorial.) Au fost oameni care mi-au spus că au râs şi au plâns citindu-l. Altora le-am trezit amintiri, altora le-am deschis câteva uşi spre un trecut în care e posibil să ne fi intersectat. Bineînţeles, nicio carte nu întruneşte unanimitatea critică — nimic mai firesc. Mă bucur însă că cea mai mare parte a publicului a întâmpinat cartea asta exact cum am sperat. Fiindcă pedalele pe care apăs în ea sunt tandreţea, veselia şi buna-dispoziţie — e adevărat, cu pojghiţa de tristeţe care acoperă de obicei sfârşiturile. Oricine poate citi Recviemul fiindcă e o carte fără patetisme şi fără fasoane. Şi e cartea în care am simţit că-l privesc în ochi pe cititor.

— Ți s-a întâmplat să scrii la două cărți deodată? Dar, scriind la o carte, să o lași de o parte fiindcă ți-a încolțit ideea alteia, ce nu suferă amânare, ți s-a întâmplat?

— Răspund „nu” la prima întrebare şi „da” la a doua. Să scrii la două cărţi deodată e, cred, mai complicat decât să citeşti două cărţi deodată. (Paranteză. O domnişoară reporter mi s-a confesat recent, după ce mi-a luat un interviu de 15 minute din care la televizor au apărut 25 de secunde, că reuşeşte să citească şapte cărţi concomitent, în funcţie de starea de spirit în care se află. Închid stupefiat paranteza.) N-am făcut experienţa scrisului simultan la două cărţi, nu ştiu cum e. Dar cred că, pentru mine cel puţin, ar fi un risc prea mare: acela de-a da două rateuri în acelaşi timp. Dacă tot se pune problema rateurilor, prefer să le am pe rând, să-i dau fiecăruia spaţiul necesar căderii în ridicol, să nu nedreptăţesc pe niciunul. Pe de altă parte, mi se întâmplă des, mai cu seamă în ultimii ani, să întrerup un şantier ca să deschid un altul. Nici ăsta nu sunt sigur că e un lucru sănătos. Cu doi ani în urmă am început Podul diavolului, un roman plasat în Franţa, pe care l-am întrerupt de patru-cinci ori, confiscat de urgenţe sau de ocazii care cereau o fructificare în scris. Cărţile mele din ultima perioadă s-au construit după abandonarea acestui roman. Apogeul — sper — s-a consumat când am întrerupt o carte la care începusem lucrul după întreruperea alteia pentru a scrie un text pentru o a treia. Joc rolul principal din filmul cu un singur personaj Greu de înţeles. Mai precis, am întrerupt scrisul la Recviemul despre care am vorbit adineauri, pe care-l începusem întrerupând lucrul la roman, ca să contribui cu o poveste de pandemie (Crosul izolării) la un volum colectiv scos de Nemira. Şi când am dat un text pentru antologia ta, Scriitori la poliţie, întrerupsesem lucrul la altceva. Ar fi frumos şi înalt să spun că, în clipa când prind raza de lumină a unei idei de carte, mă vâr cu totul în scrierea ei şi nu mă mai interesează altceva. Dar aş fi ipocrit.

— Apropo, ai scris în izolarea impusă de pandemie? Ți-a priit, ai avut tihnă? Ce ai citit și ți-a plăcut atât de mult încât să recomanzi și altora?

— Am norocul unei profesii de birou, iar asta a făcut ca restricţiile din pandemie să nu mă deşurubeze. Pe lângă asta, nu am copil mic, animale de companie (pisica mi-a murit anul trecut) sau bătrâni în întreţinere, în afară de mine însumi. M-a iritat un pic că n-am mai putut să circul în voie cu metroul (biblioteca mea preferată, locul unde citesc cel mai bine) şi că nu m-am mai putut plimba prin librării şi cafenele. În rest, n-am suferit. Nu m-am considerat victima vreunei persecuţii sadice sau inutile. Am respectat consemnul şi mi-am văzut de ale mele. Am scris şi am tradus peste aşteptări, recunosc. Am terminat Recviemul cu aproape o lună mai devreme decât îmi fixasem şi am tradus două cărţi ale lui Jonathan Coe pentru Polirom: Oglinda dorinţelor, un roman pentru copii, şi Middle England, tot un roman, dar pentru publicul adult. Paradoxul e că, stând mai mult în casă decât înainte, am citit mai puţin. S-ar putea să fi fost aici şi o reacţie alergică la sugestiile făcute la televizor de oameni care ne invitau la lectură, după spălatul meticulos pe mâini, cu toate că ultima lor întâlnire cu o carte fusese la masa de pocher. Am citit totuşi câteva cărţi pe care le recomand: Prevestirea Ioanei Pârvulescu, Seducătorul domn Nae al Tatianei Niculescu şi Creionul de tâmplărie al lui Mircea Cărtărescu. (Tustrele de la Humanitas. Aş fi citit şi Isus al meu al lui Gabriel Liiceanu, dar l-am făcut cadou unui prieten şi acum trebuie să mi-l reprocur.) În afara lor, mi-au plăcut ca lecturi recente Îmbunătăţirea de Joan Silber, Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor de Olga Tokarczuk şi Lăptarul de Anna Burns (toate trei de la Polirom), Testamentele de Margaret Atwood (de la Art) şi Istoria secretă de Dona Tartt (de la Litera). Acum îmi dau seama că, în afara cărţii lui Mircea, am citit numai cărţi scrise de femei în ultima vreme. Şi tocmai am început, cu o mică întârziere, Copiii de pe Volga de Guzel Iahina (Humanitas Fiction).

— Oare de ce se traduce atât de puțin literatură română, iar cea care se traduce are atât de puțină priză la publicul din străinătate, că aproape că nu se vede? Ce n-au scriitori români, și au alții?

— Carevasăzică, un autor tradus în Germania, Ungaria, Serbia şi Franţa îi pune întrebarea asta unuia care n-a fost tradus deocamdată nicăieri. Interesant. Impresia mea e că se traduce destulă literatură română. Dacă fac un recensământ mintal al scriitorilor pe care-i cunosc, constat că majoritatea (dacă nu cumva toţi) sunt traduşi în diverse ţări. Şi poeţi, şi — mai ales — prozatori. Ba chiar şi dramaturgi. De la Dan Lungu la Mircea Cărtărescu, de la Ioana Pârvulescu la Gabriela Adameşteanu, de la Cătălin Mihuleac la Lucian Dan Teodorovici, de la Doina Ioanid la Marin Mălaicu-Hondrari şi de la Igor Bergler la Ana Blandiana, scriitorii români găsesc uşa spre străinătate. Nu ştiu cum o fac şi nu prea mă interesează, deşi poate că ar trebui. Cert este că volumele lor apar în alte limbi — uneori limbi de circulaţie internaţională. Piaţa britanică e, cred, singura opacă la literatura română. Nu ştiu dacă în afară de Filip Florian mai există alte nume pe agenda britanică. Filip e, la la fel ca Mircea Cărtărescu, un autor transcontinental, câtă vreme a străpuns şi piaţa americană pe la punctul de frontieră Houghton Mifflin Harcourt. Şi e foarte bine c-a făcut-o, este un prozator de calibru. Revenind, avem destui autori traduşi afară. E adevărat, vizibilitatea lor e redusă. De ce? N-aş spune că din cauza deficitului de „poveste”, de „story” şi a excesului de autoficţiune nombrilistă, cum i se reproşa pe vremuri prozei. Mihuleac, de pildă, e filmic şi scrie excelent. Lungu, la fel. Mălaicu, la fel. Pârvulescu, la fel. Cred că aici nu intră în joc valoarea, ci mai degrabă paloarea României ca piaţă literară, profilul ei discret şi, sunt aproape sigur, promovarea insuficientă. Faptul că duci o mapă de autor la Leipzig şi la Frankfurt nu ajunge. Impunerea unui autor dintr-o ţară mică pe o piaţă mare dintr-o ţară mare reclamă alte instrumente. Ai nevoie de un mecanism de promovare tipic occidentalilor, ceea ce nouă ne cam lipseşte. Unii autori îşi asigură promovarea prin însăşi notorietatea lor. Dar ei sunt mai degrabă excepţii. Restul sunt aruncaţi pe piaţă şi lăsaţi să se descurce. Nu avem reclama unei ţări cu o literatură rezistentă la testarea pe piaţa externă (cu excepţiile cunoscute şi deja amintite). Avem, în schimb, reclama proastă a unei ţări unde se citeşte puţin şi nu se prea înţelege ce se citeşte — chestiunea analfabetismului funcţional. Şi nu te poţi aştepta să ieşi în lume doar prin eforturile unui agent literar şi al unei conjuncturi favorabile. Scriem destule cărţi foarte bune, unele splendide, dar nu avem sisteme de promovare la nivelul textelor pe care le propunem.

— La ce te gândești cel mai des și ce ai chef să faci atunci când scrii? Ce-ți deturnează concentrarea?

— Corect şi principial ar fi să spun că mă gândesc exclusiv la scris şi că nu ies din retorta gândurilor decât pentru activităţi care nu suportă amânare. Tare-aş vrea să-l văd pe cel capabil de aşa ceva. Mai cu seamă că am aflat că bărbaţii — scriitori sau nu — se gândesc în cea mai mare parte a vieţii la lucruri inavuabile. La dezmăţ şi blestemăţii. Alunecarea dinspre erotic spre eretic e uşoară şi nu presupune mari mobilizări. Distragerea, o ştim amândoi, e inevitabilă într-o lume în care stimulii şi informaţiile dau năvală. Aşa că pot declara senin că mă gândesc la tot felul de lucruri şi mă las întrerupt de te miri ce. (Până şi interviul ăsta se face cu întreruperi şi distrageri.) Mă gândesc că mă aflu în ultima treime, poate chiar în ultimul sfert al vieţii, mă gândesc că a izbucnit pandemia tocmai când avea şi Lazio şanse la titlu, mă gândesc la vremea când aveam părinţi şi nu concepeam că o să vină ziua când n-o să-i mai am, mă gândesc la nordul Franţei şi sudul Italiei sau invers, mă gândesc la nedreptăţile pe care le-am făcut şi la cele care mi s-au făcut, mă gândesc la cât de bun e Dumnezeu cu mine, ca la aproape şaizeci de ani să nu fi avut nici măcar o zi de spital sau de concediu medical. Şi tot aşa. Iar când în sfârşit dau să mă adun şi să-mi retrag trupele mintale de pe coclauri, îmi spun: ia să vedem ce mai e nou pe Facebook.

— Merită să stai la masa de scris ore și ore în șir, când lumea, cu toate ale ei, e atât de frumoasă și generoasă? Care a fost cea mai lungă durată de timp când ai scris continuu? Cât ore?

— Dacă n-ar merita, n-aş sta, Robert. Lumea e frumoasă/generoasă şi fiindcă îmi permite să-mi câştig existenţa stând la masă şi scriind sau traducând. Lumea e frumoasă/generoasă şi fiindcă îmi oferă prilejul să-i dau ceva din mintea şi din sufletul meu. Să adaug atâtica la frumuseţea/generozitatea ei. Mă număr printre răsfăţaţi, nu printre năpăstuiţi, o tot spun. Faptul că trăiesc şi din scris e un privilegiu, nu o condamnare pe termen lung. În ce priveşte durata, cred că am atins vârful când am scris Balul fantomelor, adică la începutul lui 2000. Am avut atunci câteva săptămâni în care am scris câte şapte ore pe zi, ceea ce mi s-a părut la vremea aceea o testare a limitelor. Ulterior am repetat figura când am scris Fluturele negru, la care am întins primul capitol pe durata a trei săptămâni şi am scris restul într-o lună, o lună şi jumătate. Am destule cărţi scrise în viteză, lucru care, îmi dau seama, comportă riscuri. Am scris repede şi Recviemul — într-o lună şi un pic. Nu cred că scrisul rapid denotă obligatoriu superficialitate, după cum nu cred că scrisul tihnit, în ritm de slow sau de blues, e neapărat echivalentul profunzimii. Aş spune mai degrabă că lucrurile ţin de combustia celui care scrie.

— Mai citești cărți care nu-ți plac?

— Cred că de fapt mă întrebi dacă le mai duc la capăt, chiar şi după ce mă lămuresc că nu-mi plac. (Nu neapărat că sunt proaste, ci că nu sunt pe gustul meu.) Răspunsul e „nu”, iar alibiul constă în aforismul de acum două decenii al unui politician: „Numai boul e consecvent”. Ştiu foarte bine că am declarat cândva că termin de citit cărţile care nu-mi spun mare lucru, dintr-un soi de empatie faţă de autor. „Bietul om, s-a străduit să scrie cartea, măcar pentru atâta lucru şi tot merită s-o termin de citit.” Aveam altă vârstă când gândeam aşa, aveam mult mai mulţi ani în faţă prin comparaţie cu câţi am acum. Perspectiva se schimbă inevitabil. Ar fi neplăcut să rămână aceeaşi într-o asemenea situaţie, cu atât mai mult cu cât nu am obligaţiile de lectură pe care le are un critic literar. De la o vârstă încolo, e nevoie să triezi atent lucrurile la care te înhami şi să laşi deoparte ce nu merită continuat. Prin urmare, dacă încep acum o carte şi constat, după cel mult o sută de pagini, că nu-mi spune nimic, dar absolut nimic, o pun la loc în raft. Cu o mică părere de rău pentru timpul irosit. Atât şi nimic mai mult. Şi nu reiau lectura nici măcar dacă aflu de pe Facebook că autorul e uriaş, că romanul în cauză tocmai a luat un premiu important şi că, neplăcându-mi, sunt un cititor prost sau pur şi simplu un prost. Păcatul meu să fie, a mea şi prostia.

— Dacă ai putea face o reformă în învățământul umanioarelor, unde tinerilor li se acrește de citit și de literatură, care ar fi primele două lucruri pe care le-ai schimba?

— Ar fi nepoliticos din partea mea să propun măsuri de reformă într-un domeniu pe care l-am părăsit cu treizeci şi doi de ani în urmă. Nu sunt la curent cu felul cum se desfăşoară o oră de (literatură) română, nu ştiu dacă se mai face istoria literaturii universale. Plutesc în necunoscut, aşa că orice sfat ar putea fi privit chiorâş — pe bună dreptate — de profesori, mai cu seamă de cei care-şi iau în serios profesia, chiar vocaţia. Pe lângă asta, nu ştiu dacă mai există liste de lecturi particulare. Dacă ar fi totuşi să dau două sugestii, ele ar fi: 1. Renunţarea la caracterul obligatoriu al lecturilor. Mai simplu spus, să se păstreze ideea de listă, pe care să nu se afle însă mai mult de trei cărţi pe durata unei vacanţe de două luni. (Dacă-l pui pe elev să citească zece cărţi într-o vacanţă, cu siguranţă că n-o va face.) Şi să-i laşi elevului libertatea să-şi aleagă singur lecturile, având grijă să verifici că ele nu sunt Destupătorul de sticle din ocean, Art şi Max sau Ce poţi face cu o idee?, care au în total maximum zece pagini de text normal şi sunt destinate preşcolarilor. Probabil că şi aici vor apărea elevi care vor trişa şi se vor inspira de la colegii mai silitori. Asta e, n-ai ce să faci. 2. Preluarea unei idei excelente a lui Carmen Ion, care predă română la Focşani. Carmen este, după cum sunt sigur că ştii, fondatoarea Boovie, un festival construit în jurul plăcerii de-a citi pe care şi-o pot procura elevii dacă sunt implicaţi altfel decât ca simpli cititori. Ei devin regizori ai cărţii pe care o citesc şi realizează trailere ale acelei cărţi, pe care le prezintă apoi public. Ideea este, repet, excepţională, iar rezultatele ei, pe măsură. Boovie e la ora actuală un festival naţional, ceea ce mai arată o dată că omul sfinţeşte locul. Corporatiştii ar spune acestui lucru „thinking out of the box”. Eu îi spun împătimire, dragoste de carte şi de elevi.

— Cum de nu te plictisește fotbalul românesc? De unde atâtea resurse ca să reziști 90 de minute uitându-te la pase-n spate și lateral?

— Cine a spus că nu mă plictiseşte? Mă plictiseşte, dar fişa postului presupune să mă uit şi la meciuri anoste, chinuitoare, soporifice. În plus, aşa ies la iveală caracterele adevărate. La un Barcelona-Real e uşor să te uiţi, poate oricine. La un Liverpool-Manchester United la fel, chiar şi fără spectatori. Testul adevărat e Clinceni-Sepsi, nu Inter-Juventus. Un bemol, totuşi. Nasc şi în Liga I meciuri frumoase. Ţin minte un Viitorul-Gaz Metan excelent de acum câteva luni. La fel, un Poli Iaşi-Craiova de nivel foarte bun, cel puţin pentru campionatul nostru. Şi mai e un lucru. Fac parte dintre invitaţii la emisiuni de chibiţăreală care chiar se uită la meciurile despre care sunt apoi invitaţi să emită păreri. Şi nu-i invidiez pe cei care stau pe Facebook în timpul meciului sau vin la redacţie spre sfârşitul lui, având grijă apoi să se lanseze în consideraţii savante. Nu-mi doresc să ajung aşa. Prefer să fiu considerat nătărău, prefer să-mi respect publicul şi contractul de colaborare. Asta nu înseamnă că nu pot aţipi la un meci din Liga I. Am şi făcut-o, cu vreo şapte ani în urmă, şi n-am fost singur. A moţăit şi moderatorul. Era un Concordia Chiajna-Dacia Mioveni, ţin minte şi azi. Ne-am trezit amândoi pe la sfârşit şi am prins momentul când arbitrul i-a arătat cartonaşul galben lui Mamele.

— Nici măcar tenis cu piciorul nu mai joci?

— S-a terminat, nu mai risc. Am jucat fotbal ultima dată în 2005 (eram mult mai gras decât acum) şi am făcut ruptură fibrilară. Dar nu în minutul 1, ca să zici că aş fi fost neîncălzit. Nu, după vreo patruzeci de minute. Ştii cum e să urci cu ruptură fibrilară la ultimul etaj al unui bloc fără lift? Nu-ţi doresc. De atunci nu mai dau cu piciorul în minge. Dar să ştii că fac câţiva kilometri pe jos zilnic, în pas alert. Şi încă pot să alerg după autobuz — ceea ce-ţi arată şi cum e traficul în Bucureşti. Cumva trebuie să mă consolez.

— E adevărat că vei cumpăra un mic castel în Italia, undeva în Toscana sau Umbria, și că te vei muta acolo?

— Chiar dacă încă n-au spus la ştiri, confirm şi adaug: nu doar un castel în Toscana, ci şi o vilişoară în Périgord Noir şi un conăcuţ în Provence. Sper că pot să împart cu tine şi folosinţa, şi deliciile locuirii, şi cheltuielile. Se potriveşte aici expresia franceză „entre les deux mon cœur balance”. Italia şi Franţa nu mai sunt de mult simple destinaţii turistice pentru mine. Le simt (şi) ale mele şi mă simt (şi) al lor. Discut frecvent, liric şi fără rost cu Irina, soţia mea, despre mutatul definitiv acolo şi de fiecare dată scenariul se împotmoleşte la ruda bogată care moare şi ne lasă două-trei milioane de euro. Asta fiindcă nu avem nicio rudă bogată care să poată muri cu folos pecuniar. Pe de altă parte, oricât mi-ar plăcea ţările astea două, nu cred că m-aş putea stabili acolo. Poate doar dacă aş renunţa cu totul la scris. Nu pot să scriu altundeva decât în camera mea, la biroul meu. Am încercat s-o fac în alte locuri, fără spor. Ferice de cei adaptaţi şi adaptabili. Mă recunosc învins la capitolul ăsta.

— Când citești poezie, ce poeți citești și de ce?

— Resimt întrebarea ca pe un croşeu în figură, dar mă menţin sincer. Citesc puţină, foarte puţină poezie. Sunt un cititor vorace de roman şi onorabil de eseu şi memorialistică. La citit poezie şi teatru eram decent pe vremuri şi sunt, ca să invoc un titlu de volum, Puţin sub linie la ora asta. De fapt, destul de mult sub linie. De ce? Nu ştiu. Probabil din cauză că nu am sensibilitatea cuvenită. Am impresia – poate o prejudecată, poate nu – că poezia e prea sus pentru suflul şi sufletul meu de oştean în armata prozei. Spre deosebire de tine, un poet care citeşte multă proză, eu trăiesc în egoismul subcategorial al prozatorului care se uită rarisim în ograda poeziei. Există, e adevărat, poeţi la care ajung fără să ştiu pe ce căi şi cărţi pe care le citesc cu preţuire, uneori cu dragoste pentru cine le-a scris. Repet, se întâmplă rar. Citesc din Radu Vancu, din Şerban Foarţă, din Ileana Mălăncioiu, din Svetlana Cârstean, din Claudiu Komartin şi, o să râzi, chiar şi din tine (ştiu, nu e nimic de râs). Mulţimea cu un singur element, antologia făcută de tine din poezia lui Şerban Foarţă, mi s-a părut o splendoare. Am şi prezentat-o la televizor, când încă aveam o rubrică de carte. În trecut citeam din Angela Marinescu, Gabriela Melinescu, Dan Verona, Petre Stoica, Doinaş şi Mircea Dinescu. Iar poezie străină cred că nu am mai citit de ani buni.

— Cum se va chema cartea pe care o vei publica în toamnă?

— Dacă nu apare nimic neprevăzut, sper să termin romanul Podul diavolului pentru Gaudeamus — îl amintesc ca reper de calendar, nu sunt sigur că o să avem aşa ceva anul ăsta. Sunt aproape opt ani de la ultimul meu roman, ar cam fi timpul pentru un altul. Şi — nu ştiu cum să formulez, spre a nu părea încrezut sau idiot — mi-e drag chiar înainte să fi ajuns la sfârşitul primului sfert. E-adevărat, există posibilitatea să nu-mi mai fie după ce-l termin. Trag nădejde să nu se întâmple.

Interviu realizat de Robert Șerban

2 COMENTARII

  1. […] Radu Paraschivescu (n. 1960, Bucureşti) este scriitor, traducător şi senior editor la Humanitas. Scrie romane (Fluturele negru, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, Cu inima smulsă din piept, Balul fantomelor) şi culegeri de povestiri (Bazar bizar, Aştept să crăpi, Am fost cândva femeie de onoare, Omul care mută norii). Eseul Ghidul nesimţitului i se vinde în peste 65.000 de exemplare. Îşi… Continuarea aici: http://www.banatulazi.ro […]