Pentru cei care au citit fie și numai câteva din textele dedicate relației mele cu Vlad Georgescu și scrisorile de la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, următoarele două citate din munca informatorilor Securității subliniază ghemul de absurdități raportate.
În nota 100/0047559, din 11 august 1983, document strict secret, informatorul transmite următoarele:
„Astfel, NICOLAE STROESCU-STÎNIȘOARĂ, de la postul de radio Europa liberă, a afirmat cu privire la aceasta: «Este clar că omul își pregătește venirea aici și vrea să fie încadrat la noi. S-a vorbit despre asta, iar VLAD GEORGESCU îl așteaptă.»”
Un alt informator a aflat chiar și cu ce mă voi ocupa la Europa liberă. Extrasul este din nota indicativului 225lf6:
„Referitor la angajații postului de radio Europa liberă, secția pentru România, sursa care în perioada 16–18.04 1987 s-a aflat la München, unde a contat pe MAX BĂNUȘ, MIRCEA VASILIU și LIVIU TOFAN, angajați ai postului, a relatat următoarele: Este așteptat la München DORIN TUDORAN, care va lucra probabil la emisiunea Radiomagazin sau va trece în locul lui EMIL HUREZEANU, care, la rîndul său, va lua locul lui MIRCEA CARP, odată cu pensionarea acestuia.»”
Ceva, ceva se întâmplase, dar agenții nu avuseseră acces la această informație și îmbogățeau „imaginarul colectiv”.
L-am întâlnit pe Noel Bernard în câteva rânduri — la Paris și la München. Am discutat foarte multe lucruri, inclusiv o rămânere a mea în Occident. La ultima discuție au participat soția lui Noel — Ioana Măgură Bernard — și soția mea — Cora. Deși nu exista un post liber, Noel s-ar fi luptat să-l obțină pentru mine. Până atunci, exista posibilitatea unei colaborări permanente. Dar, indiferent de ce ar fi urmat să fac rămânând în Occident, convingerea lui Noel era că pentru mine România devenise o nonopțiune. Dar a respectat opțiunea mea pentru nonopțiunea România. Cu strângere de inimă și multă îngrijorarte. Bănuia ce se va întâmpla cu mine. Doar cu câteva ore înainte de plecarea noastră spre București, ne-a sunat spre a ne ruga să ne mai gândim, să nu ne pripim.
La toate argumentele mele — sunt scriitor, viața mea este limba română, nu mă simt un bun produs de export, locul meu este în Românai, familia și prietenii mei acolo sunt etc. — Noel mi-a replicat cu multă înțelepciune: „Toate aceste raționamente au fost corecte până la un anumit moment. Acel prag a fost depășit. Prin cum gândești astăzi, prin ce spui, prin ce ai început și vei continua să scrii, întrebarea nu mai este dacă locul dumitale rămâne în România; întrebarea este dacă România lui Ceaușescu mai are vreun loc pentru dumneata. Odată ajuns acasă, vei afla destul de repede răspunsul la această întrebare. Dacă în acel moment vei considera că te pot ajuta, dă-mi un semn și, dacă pot, o voi face cu dragă inimă. Talent ca al dumitale nu se află pe toate drumurile”.
Acesta a fost marele meu „aranjament” cu Europa liberă. Informația vehiculată de multe dintre documentele incluse în volumul Eu, fiul lor — Dosar de Securitate (Polirom, 2010), din care am preluat aici câteva fragmente, în legătură cu obligațiile mele față de Europa liberă și obligațiile Europei libere față de mine sunt minciuni grosolane. Cu moartea lui Noel Bernard a dispărut până și posibilitatea strict teoretică de a mă alătura echipei de la Europa liberă. Mesaje în numele meu sau în direcția mea au existat. Mesaje dinspre mine în direcția Europei libere au existat. Dar era limpede că, de se va realiza, drumul meu în Occident nu va duce la Europa liberă. Și nu a dus. În ciuda acestei evidențe, informatorii din rețeaua externă continuau să bombardeze Bucureștiul cu informații de doi bani. Despre informatorii locali, ce să mai spun?
Am reîntâlnit-o pe Ioana Măgură Bernard după decembrie 1989, într-un București încă amețit de durere și speranțe. Ne-am plimbat pe Calea Victoriei, am mâncat împreună, am pus țara la cale. Când a hotărât să alcătuiască volumul Directorul postului nostru de radio, m-a invitat să-i trimit un text pentru carte. M-am simțit onorat. Rareori am scris o pagină cu mai multă plăcere și emoție, căci Noel Bernard rămâne legendarul director al postului nostru de radio nu doar pentru foștii angajați ai Europei libere, ci pentru toți românii care căutau o rază de speranță în vremuri de mare restriște, orbecăind într-o țară care nu mai era a lor.
Au trecut aproape 37 de ani de la moartea lui Noel Bernard și încă îmi amintesc vocea lui Virgil Ierunca din seara de 23 decembrie 1981: „Aici e Europa liberă. Fără Noel Bernard. O eroare a destinului”.