15.1 C
Timișoara
joi 25 aprilie 2024

„Inspiraţia, cea autentică, este un har” | Interviu cu poetul și traducătorul Șerban Foarță

Robert Șerban: Ai avut, de-a lungul vieții, mai multe perioade de autoclaustrare, de parcă te-ai fi antrenat pentru această pandemie de Covid. Te-a prins pregătit sau, chiar și pentru tine, a fost peste poate? Cei doi ani (2020–2022) au însemnat o șansă prelungită de a scrie și de a citi, ori a fost o perioadă a fricilor, a angoaselor, a ipohondriei?

Șerban Foarță: Perioadele mele de „autoclaustrare” n-au fost nicicând premeditate. De obicei, aveam de lucru şi trebuia să mai dispar, pentru un timp, din „berării şi cafenele” (vorba unui expert, Bacovia). Cum bine vezi, e vorba de localuri sau locante, iar nu de vreo „acasă”, colegii de literatură nepreafiind ospitalieri cu „viniturile” (cum zice-se pe-aici). — În ceea ce priveşte pandemia, nu m-am „antrenat” pentru această, dacă vrei, „Waste Land”. Pe care n-am prizat-o drept o şansă a scrisului şi a lecturii, cu toate că, de la, să zicem, F.M. Dostoievski la un Octavian Soviany al nostru (scriitor, acesta ultim, admirabil), am (re)citit cam tot ce mi-a căzut în mână: câteva, trei-patru mii, de pagini. Cu scrisul, nu mi-a mers la fel de bine. Nu am fost, totuşi, bântuit de temeri, angoase şi ipohondrie. Atâta doar că, din instinct de autoprotecţie, am (pe)trecut, câteva luni, în ralenti, devenind, în genere, apatic. Valéry are, în felul său, dreptate cu L’enthousiasme n’est pas un état d’âme d’écrivain; dar nici apatia nu e o stare sufletească adecvată. Astfel încât făcut-am munci plictisitoare, de rutină: transcrierea de mână, la cererea lui Nicu Tzone, a Texte-lor pentru Phoenix; punerea la un loc a unor foi volante; corectura, în vederea reeditării, a lui Hexachordos; ca şi ultima raşchetare a Manual-ului (im)perfectului funambul (carte, în rest, nepublicabilă acum [!?] din pricina pârdalnicelor copyright-uri); am dus la bun sfârşit o bucoavnă-n germană şi română (apărută, mai acum o lună, datorită doamnei Marilena Tudor, la Editura Universității de Vest, anume Schlimmericks); am isprăvit libretul la spectacolul de muzică şi lumini, al lui Ion Dorobanţu, Apa Sâmbetei, ce va fi premers cu nişte zile, nu prea multe, cei doi ani, aşa-zicând, „decameronici”. Îngăduiţi-mi s-o transcriu/s-o transicriu în continuare, din, pe cât cred, motive emotive:

— Ce-aştepţi, maică,-n poartă,

ce-aştepţi, maică,-n prag ?

— Apă, apă moartă,

pentru fiu-mi drag.

 

M-am rugat de înger

s-o aducă-n cupă,

însă plâng şi sânger

că se face după-

 

masă şi-o să scapete,

că-i departe pân’

und’ se bat în capete

munţi cu creştet spân,

 

printre care poartă-ţi

faci şi,-ndată, furi

apă, apă moartă,

şase-şapte guri.

 

Apă care-ncheagă

oasele, sub piele,

după ce le leagă

zdravăn, între ele.

 

Numai după asta

dai cu apă vie, —

îngerul, de asta,-l

tot aştept să vie,

 

că mi-a fost tăiatu

potera, băiatu, —

ce Întraripatu

are să-l învie…

 

R.Ș.: Șerban, acum, că e ceva distanță: cât de pregnantă a fost teama de moarte, dacă a existat? Ce antidot i-ai găsit? Ce a fost cel mai greu de dus, în perioada asta?

Ș.F.: La moarte, nu prea m-am gândit. Teamă mi-a fost, când mă gândeam la pandemie, de mizerabila spitalizare, de regimul ei nosocomial. Altminteri, mi-a fost teamă de moartea celor dragi. Manuela-Marina, sora mea cu şase ani mai mică, din Turnu-Severin (cu care, într-o poză de pe vremuri, aducem cu Hänsel şi Gretel, rătăciţi în lume), a fost, cu toţi ai ei, suspectă de Covid. În două-trei zile, cumnatul meu era pe moarte, iar soru-mea nu mai era deloc. Mă îndoiesc că fiul ei, Bogdan, singurul martor acceptat, a chiar văzut-o, un minut sau două, în sacul de plastic negru în care a fost, ca mulţi, mulţi alţii, înhumată… Amen! (În paranteză fie spus, mentalitatea Marii Resetări aduce cu aceea a epocii terorii iacobine — şi, mai apoi, a celei bolşevice —, când „suspect” este egal cu „vinovat”.) (O altă paranteză: cumnatul meu a supravieţuit graţie unui maxim devotament filial.)

R.Ș.: Închis în casă, ai fost urâcios sau simpatic?

Ș.F.: Ar trebui s-o întreb(ăm) pe Ildikó. Oricum, e cazul să adaug că, vreme de vreo patru luni, am scris, aproape zilnic, la cererea dlui Vladimir Agrigoroaiei, erudit şi filolog de anvergură, un soi de dări de seamă referitoare la fauna, pe de o parte, şi la tehnica versificatorie, pe de alta, a Texte-lor pentru Phoenix, — paginile rezultate având să vadă lumina tiparului în Museikon (A Journal of Religious Art and Culture, 5/2021 (Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia/Centre d’Études Supérieures de Civilisation Médiévale, Poitiers). La cererea lui Vladimir şi călăuzit de Jorge Luis, am confecţionat, aşa-zicând, un nou şi ultim, cred, Text pentru Poenix, denumit Simurghul:

 

Înainte de-a cădea amurgul,

se-auzi un foșnet cald de pene,

se văzu o umbră ce, alene,

se-așternu asupră-ne… „Simurghul!”

 

îngăimă o voce-n șoaptă, una

ce părea a fi a tuturora,

doar că tăinuită-n gând, la ora

când, prin cerul mat, transpare luna.

 

Pasărea, vorbind ca omu,-n parthă,

se-apucă, pe urmă, câte-o pană

celor treizeci fără de prihană

de pe sfântul munte Kaf, să-mpartă,

 

pentru ca,-n primejdie-aflaţi, aceştia

ce-acum, muntele, ferice, urcu-l

să-i dea penei foc şi,-atunci, Simurghul,

să se-arate, înfruntând primejdia.

 

Poate că,-ntr-amurg, şi eu, cu una

din acestea scriu, – pe când, prin ger,

pasărea se-ntoarce-n cuib și,-n cer,

se-nconjoară-n cearcăn palid luna.

 

R.Ș.: Locuiești pe aceeași scară de bloc cu poetul Eugen Dorcescu, cu care ești și coleg de generație. Știu că a fost printre puținii oameni cu care te-ai văzut pe viu în tot acest răstimp. Cum au fost întâlnirile voastre, ați vorbit și despre literatură, v-ați citit unul altuia din propriile texte, ați discutat despre ele?

Ș.F.: Mai mult decât afinităţi, sunt multe, foarte multe coincidenţe între noi: soţia dintâi a fiecăruia s-a stins după o suferinţă fără vindec, lăsându-ne nemângâiaţi şi singuri (e drept, nu pentru totdeauna); am diortorisit, şi el, şi eu, Psaltirea lui David, Ecclesiastul, Cântarea cântărilor, ş.a.m.d.; pentru ca, de vreo cinci ani încoace, să locuim într-unul şi acelaşi bloc: el, la etajul I, eu, la IX. În rest, nu ne-am văzut mai niciodată, de-a lungul zilelor dubioasei pandemii, ca să excludem orice eventuală meschină suspiciune dintre noi.

R.Ș.: Fiindcă, atunci când scrii, tu o faci, de regulă, ore în șir, vreau să-mi vorbești despre inspirație. Unii scriitori spun că ar fi o chestiune romanțioasă și tâmpițică, alții cred cu fervoare în ea și consideră că în lipsa-i nu pot face literatură. Ce ar fi sau ce nu este inspirația?

Ș.F.: De vreme ce, ore-n şir, aş înnegri, pentru mai nimic sau te miri ce, hârtia, e clar că nu de inspiraţie ar fi vorba…  Altfel, sunt spontan, după cum bine ştii, am replica la mine (şi nu o ţin în mine, îndeobşte, făcându-mi, nu o dată, rău). Numai că inspiraţia, cea autentică, este un har. Cât despre scribăieţii adepţi ai calomnierii inspiraţiei drept o chestiune romanţioasă şi cam tâmpiţică, vorba ta, tâmpiţeii romanţioşi sunt ei! Se scriu, în genere, procese verbale, reclamaţii, cereri, petiţii, jalbe în proţap, fără mai nici o inspiraţie, ba chiar şi fără apetit, ca dintr-un soi de ordin pe unitate, şi atât. Mulţi autori se nasc, pesemne, sictiriţi, rămânând aşa până la urmă… Dacă ar fi mai inspiraţi, ar fremăta, cred eu, mai mult, liberi, în fine, de imobilismul pe care-l presupune spleen-ul. În definiţia dificilă a misterioasei inspiraţii ar intra, deci, freamătul acesta, care, uneori, în toiul nopţii, te catapultează din patul tău la masa cu foi albe. Iar astea sunt de înţeles doar pentru cine le-a trăit aievea, cum statuează Dante: „che ’ntender no la può chi no la prova”.

R.Ș.: „…vorbele care ne scapă nu sunt, mai niciodată, inocente, — gratuitatea ca atare neexistând în poezie…”. Sunt cuvintele tale, te-aș ruga să dezvolți fraza asta, mai ales că prima parte îmi amintește de zicala cu beția și spusul de adevăr, iar a doua, fiindcă mă intrigă: păi nu e poezia maximul de gratuitate?!

Ș.F.: E doar un fel de-a spune… Ea, după prea mulţii filistini, nefiind bună de nimic, ca una totalmente inutilă, — ar fi, după ilustrul filosof, o, totuşi, „finalitate fără scop”. Nu, însă, orice artefact zadarnic, căruia „fără scop”-ul i-ar pune pentru totdeauna punct, pecetluind-o. Or, obiectul jocului estetic e frumuseţea ca atare, adică după însuşi Kant, „frumuseţea este forma finalităţii într-un obiect, întrucât o percepem fără reprezentarea unui scop”. (În acest sens e gratuită poezia.)

R.Ș.: Ce efecte (mai) poate avea ea, poezia, atât pentru cel care o scrie, cât și, pe de altă parte, pentru cel care o citește?

Ș. F.: A spus-o Arghezi în faimosu-i Testament: „Robul a scris-o, domnul o citeşte…”

R.Ș.: Ai scris undeva, cu câteva luni în urmă: „O coală de hârtie maltratată mă disconfortează şi acum, părându-mi-se o impietate. Cu paginile albe, de altminteri, ar trebui umblat ca şi cu neaua”.

Ș.F.: Mă gândeam la paginile albe, la coala neviolată încă; la ceea ce maestrul Mallarmé numea un „vide papier que la blancheur défend.”

R.Ș.: Știam că nu mai scrii pe hârtie, de mână. Ai revenit, sau computerul e, totuși, mai tentant? Dar pe zăpadă ce-ai scris, ultima dată, fie și numai imaginar?

Ș.F.: Băteam la tastatura maşinilor de scris de pe la douăzeci de ani. Scrisul cursiv, „de mână”,-l consider o corvoadă… Dacă nu scrii cu băţul în omăt, scrisul nival e unul licenţios şi nu-l pot practica decât băieţii!

R.Ș.: Câte cărți ai scris, câte ai tradus?

Ș.F.: 114 cărţi, din care 40, traduceri.

R.Ș.: Ai citit ori ai recitit?

Ș.F.: Şi, şi.

R.Ș.: Ți s-a întâmplat să descoperi un autor bun pe care nu-l știai?

Ș.F.: Un autor, nu bun, ci foarte bun; nu foarte bun, ci optim (!), deocamdată, e canadianul Ciprian Popescu, Mile-Ex (Casa de editură Max Blecher, Bucureşti).

R.Ș.: Am aflat că te-ai uitat la multe filme. E adevărată informația?

Da.

R.Ș.: E real că filmul poate da dependență?

Ș.F.: Orice o poate da.

R.Ș.: Ai văzut ceva cu adevărat memorabil, care chiar să te inspire (na, iar am zis cuvântul ăsta demodat…)?

Ș.F.: Am tot văzut şi revăzut Noaptea generalilor, de pildă. Nu e un cap de operă, pesemne, dar este impecabil. (Cu o excepţie, din păcate — nu filmică, ci literară: la un moment dat e amintită cartea Amurgul Occidentului. Nu e nimic de obiectat, dar i se atribuie lui Nietzsche!)

R.Ș.: Să nu uit: te-ai (mai) plictisit în ultimii ani?

Ș.F.: Foarte rar, foarte puţin. Mai deloc.

R.Ș.: Ai fost activ pe Facebook. Rețelele de socializare sunt, într-un fel, scenele pe care unii evoluează mai apăsat, alții mai discret, alții doar trag cu ochiul, nu se arată… Tu ai mai văzut și o altă față a celor de pe FB, iat-o: Mă gândesc că până şi un facebook oferă oportunităţi de parvenire şi carieră (pe lângă, mai rar, mai foarte rar, prilejuri de prietenii durabile sau de elogii necontrafăcute). Unii/unele dau, maşinal sau somnambulic şi fără urmă de discernământ, de gust, de spirit critic, like-uri după like-uri, din pur şi dizgraţios oportunism, cui trebuie (şi, uneori, o nimeresc). Pe câţiva-i ştiu, pe câteva — aşijderi… Închid ochii şi aud declicul tastei, pe care ele/ei o cred providenţială pentru mediocrul lor destin artistic. Admiraţia e, la limită, mutuală: un lamentabil do-ut-des.” — Tu chiar crezi că funcționează, și în realitate, like-ul din virtual? Te întreb asta fiindcă am văzut, de-a lungul vieții, că nici măcar vorbele ori faptele bune n-au efect.

Ș.F.: N-am de gând să caut, dragă Robert, acum, aici, exemple care să mă confirme. Poate nu prea am, eu, umor, când consider like-ul un element al unui derizoriu joc vag axiologic. Derizoriu, dar axiologic! O bună şcoală pentru un viitor critic literar. Altminteri, ştiu persoane care-ţi reproşează (în scris sau prin viu grai) că nu le dai un like, cu sau fără asteriscuri, inimioare sau floricele (pe câmpii). Cunosc o febeistă în etate, ce-ţi reproşează,-n gura mare, când e cazul, că nu i-ai dat, şi tu, un like, acolo… Ce naiba! Eşti un trădător (al ei).

R.Ș.: Aveam și eu în cont” una. Dar devenise atât de… dislike cu astfel de reproșuri, încât i-am dăruit un block. Șerban, din cauza politicii, ți-ai stricat câteva prietenii. Însă și din cauza vorbelor care scapă. Sunt oameni cu care te știi din tinerețe, dar cu care, azi, nu-ți mai vorbești. Cum te împaci cu gândul ăsta? N-ar trebui găsite căi de comunicare și împăcare cu ei?

Ș.F.: Nu atât din cauza politicii (căreia nu i-am fost profesionist) mi-am „stricat câteva prietenii”. Care, dacă se strică dintr-atâta, nu prea sunt, totuşi, prietenii. Poate că vorbele scăpate mi-au făcut mult mai mult rău. „Vorbe leneşe” cum le numeşte Sfântul Pavel, — pe care Domnul, însă, nu le trece cu vederea. După cum nici andrisanţii pământeni… Cu care nu mi-ar fi prea greu să mă împac (căci n-am fost niciodată ranchiunos); dar cum s-o fac? Să le apăs pe soneria de la uşă (aici e deputatul Gorghiu!); să le dau un telefon (fără răspuns)? Mobilizat din voia-i proprie, căci nu mai era foarte tânăr, poetul Charles Péguy, cu două-trei zile înaintea mobilizării generale, şi-a căutat „victimele” vorbelor „scăpate” (între ele, şi o vârstnică fostă menajeră), cerându-le, sincer, scuze, — fără să ştie că va răposa în 5 septembrie, la Villeroy, în cele dintâi zile de război!

R.Ș.: Ai împlinit 80 de ani, e formidabil! Ne știm de când tu aveai 45. Pentru mine e emoționant… Mai ales că ești de-un leat cu tata.  

Ș.F.: Nu mai puţin, şi pentru mine…

R.Ș.: Ți-ai imaginat vârsta asta acum 20–30–40 de ani?  

Ș.F.: Da şi nu… Bunicu-mi după tată a închis ochii cu trei ani înaintea sutei. Avea 97 şi se credea etern. A ajuns, totuşi, pentru niscaiva zile în spital; era un anotimp superb, o lună, mai sau iunie, frumoasă pân’ la lacrimi; de-afară, intrau pe geam crâmpeie din jocul unor copii, cu mingea, — bunică-meu spunând senin, atunci, ridicând capul de pe pernă: „Unii bat mingea, alţii mor.”

R.Ș.: Ce nu-ți dă pace?

Ș.F.: Faptul că, dacă va fi cazul, cu capul pe o pernă,-n salonul de spital, cu cineva la căpătâi, care, ca tine,-acum, mi-ar pune întrebarea asta „Ce nu-ţi dă pace?”, ar trebui să-i spun: „Musca de colo…”

R.Ș.: Sper să te instalezi în noua ta vârstă cât mai confortabil.

Ș.F.: Bine zis „confortabil”… Căci ambele cifre, 8 şi 0, au nişte calităţi pe care nu le împart cu nicio alta. Atât frumoasa dublă buclă a lui opt, cât şi ovoidalul zero, sunt singurele cifre pe care le poţi trasa, la infinit, pe-o coală, fără să ridici condeiul de pe ea!

R.Ș.: Îți propun un joc. Nu e simplu, dar te rog să îl joci. Care e poemul scris de tine, dintre toate de până acum, care îți seamănă cel mai mult și cu care te identifici cel mai bine?

Ș.F.: Ştiu şi eu?! Orice alegere e dificilă. După Kierkegaard, ar fi un soi de nebunie. Sută la sută, nu sunt sigur, nici eu, de ce-am optat pentru aceasta. Ne rămâne doar să o transcriem şi să închidem, în tăcere, cartea.

 

BALADA  DOAMNELOR

în vavil(l)onică transcripţie

                    

Sag mir in welch’ ein Ort ist Miss

Italien, Flora la Romana,

Άλκιβιάδης καί Θαίς,

Sua cugina gran germana;

Ed Eco, pronta ma lontana,

Desus rivière ou sus étang,

Der’n Schönheit war  plus quam humana,

Aber wo sind die Schneiges d’antan?

 

Where is the wise girl Heloïs

Because whose abelardiana

Calamitas à Saint Denis

Incepit (Domine, hossana!);

E dov’è ora la sovrana

Die nun befahl daß Buridan

Verschlungen sein soll, a Sequana;

A где прекрасный снеж d’antan?

 

La Roine Blanche comme un lis,

Sirenæ dulcis vox insana;

Berthe au grand pied, Bietris, Alis,

Aremburgis von Mainz; Johanna

Aus Lothringen, – dov’è Giovannaì

Burnt by the Britons à Rouen;

Díme, Tú, Madre soberana

¿Dónde estàn hoy las nieges d’antan

 

Envoi

 

Sweet Prince, I don’t say omnia vana;

mais quant, enfin, à l’antean-

nua nix, – frag, bitte, die Morgana:

« Où sont, où sont les neiges d’antan? »

 

 

                                                                  

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Președintele CCIA Timiș a deschis FoodIntelForum București 2024

Miercuri, 24 aprilie, președintele Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, Florica CHIRIȚĂ, a participat la deschiderea oficială a celei de-a...

Instruirea continuă a asistenții personali de la Direcției de Asistență Socială a Municipiului Timișoara

Direcția de Asistență Socială a Municipiului Timișoara a organizat miercuri, 24 aprilie, o sesiune de instruire profesională a asistenților personali ai persoanelor cu handicap,...

Citește și :