Cu gândul la Huntington privim scena politică europeană azi, mai aglomerată și mai zgomotoasă decât în ultimele (multe) decenii. Parcă totul a ieșit din matcă, iar cursul sinuos, dar tihnit al vieții europene deranjează pe toată lumea. Mai cu seamă pe cei ce au profitat din plin de umbrela civilizației. Așa-zisa revoltă anti-sistem ar trebui să treacă prin cabinetul psihoterapeuților înainte de a intra în presă și parlamente! Departe de noi ideea că lucrurile ar fi în deplină legalitate sau că profesionalizarea clasei politice (așa cum o vedea Max Weber) ar fi adus în fața societăților cei mai calificați oameni pentru posturile în care se află. Departe de idealisme și teoretizări inutile, se impune să începem cu o remarcă: politica e făcută de oameni, nu de roboți, iar accesul lor acolo s-a făcut cu complicitatea noastră, a celor guvernați, a celor care, ani de zile, au preferat să „se adapteze”, poate să și profite un pic, fiecare în felul său. Înainte să dăm cu pietre, haideți să privim în prima oglindă și să recunoaștem cât de oportuni (iar nu oportuniști) suntem fiecare în locul în care ne aflăm!

Revenind la politică, teme precum corupția elitelor (doar a lor?), migrația și securitatea par a domina agenda partidelor, a summit-urilor internaționale, a protestelor de stradă. Ar fi, oare, viața noastră socială posibilă fără aceste probleme? Da, în scenarii ideale, în basme și utopii. Problema e cum reacționăm la ele, cum le ținem sub control. A crede că un salvator mitic poate șterge răul dintr-o simplă manevră de baston fermecat e un semn clar de inconștiență. Iar cei mai puțin toleranți în această privință sunt cei ce s-au lovit de mai puține probleme cruciale, cei ce sunt mai puțin expuși, dar care consideră că micile lor nemulțumiri sunt suficiente pentru a arunca planeta în aer.

Și în săptămâna aceasta (11–18 mai) am fost sub asediul evenimentelor cu miză, cel puțin în Europa. Punctul central pare a fi corupția administrației și pretenția extremiștilor de a deține remediul absolut. Nu mai avem nici răbdare să înțelegem, nici înțelepciunea de a reforma. Iar notele slabe primite de clasa politică pot să aducă retrogradarea civilizației noastre europene la rang de anarhie sinucigașă. Căci, dincolo de argumente, calcule, statistici, legi sau tradiții, se confruntă acum două tipuri, radical opuse, de civilizație: cea a analizei lucide și a protecției valorilor reale, respectiv cea a anulării oricui și a orice doar din nevoia de a-și demonstra că deține o putere semnificativă. O civilizație politică a dialogului riscă să fie suprimată de una a pumnului și a urletului. De undeva, din străfundurile ființelor noastre, au răbufnit frustrări și neputințe îndelung ascunse, realizând un dans al nibelungilor peste tot ce s-a acumulat în decenii de raționalitate politică. Ceea ce e obligatoriu de subliniat e convingerea contestatarilor că ei reprezintă dreptatea, reforma, normalitatea, nicidecum extrema. Așa strigau, zilele acestea, reprezentanții Chega, formațiune de extremă dreapta din Portugalia. „Noi nu suntem extremiști, noi vrem doar binele țării.” Desigur, fiecare definește binele după propria măsură. Dar trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva și naziștii credeau la fel, declarau la fel. Și cei ce i-au susținut prin diferite țări. Câtă vreme definiția binelui e relativă, politica e în pericol. Iar dacă legislația este pusă în cămară „doar” pentru că prea numeroși juriști (apărători ai legii și ordinii, nu?) stau de partea celor ce contestă ordinea socială, atunci suntem cumplit de aproape de distrugerea civilizației europene. Spun asta pentru că partidele extremiste nu au apărut peste noapte; de ani și ani umplu spațiul public cu amenințări, marșuri, memorii colective, iar instituțiile nu fac nimic. Se numește complicitate — a intelectualilor, a elitelor, a instituțiilor care parcă se tem să aplice legea și să traseze linia clară a permisibilului în spațiul public. Iar odată instalați în preocupările zilnice ale populației, în dialoguri și social media, ura, indignarea, violența, aroganța și chiar vulgaritatea se propagă spre a fi aproape imposibil de contracarat. O știm din interbelic, au scris-o atâția autori, dar cine mai stă să citească?

Pentru români, turul al doilea al prezidențialelor a părut a fi momentul terminus al existenței, însă nu am fost singuri în scenă. Vom prezenta, pe rând, momentele relevante ale săptămânii pentru a arăta cât de frământată este lumea din jurul nostru și cât de deplasat narcisismul politic într-un asemenea context. Da, acaparezi privirile precum o telenovelă de mare succes, dar a doua zi lumea se trezește brusc din poveste și vede că nu a fost totul decât o nouă glumă destul de nereușită. Iar tu, actorul principal, riști să ajungi la colț pe coji de nuci.

POZA 1

Povestea începe în Albania, unde duminică, 11 mai, au avut loc alegeri parlamentare. Le-a câștigat, pentru a patra oară la rând, Partidul Socialist, condus de Edi Rama, chiar cu mai multe mandate decât avea până acum (83 față de 74, cu doar 71 necesare pentru majoritate). Știe toată lumea că Albania nu e un templu al democrației, iar scandalurile de deturnare de fonduri, de interceptări telefonice sau abuz de putere s-au ținut lanț. Proiectul principal al premierului a fost aderarea europeană până în 2030. Pe locul doi au ieșit, din nou, „democrații” (pretinși de centru-dreapta) lui Sali Berisha, cel implicat în nenumărate dosare penale răsunătoare. Și au mai pătruns în legislativ două partide mici, de centru-stânga. Două concluzii reținem de aici: locul secund pentru contestatarii conservatori și, respectiv, stabilitatea politică în condițiile situării partidelor câștigătoare în jurul poziției centriste.

A urmat întâlnirea miniștrilor de externe ai țărilor Consiliului Europei, miercuri 14 mai, la Luxemburg. Două au fost punctele majore ale discuțiilor: protejarea Ucrainei și pașii de parcurs pentru un Nou Pact pentru Democrație. Acesta ar trebui să devină documentul-cheie al Consiliului Europei în contextul „regresului democratic” din ultimele două decenii, al „insecurității și incertitudinii, generate de conflicte, avansul rapid și incontrolabil, chiar abuzul de tehnologie, larga răspândire a inegalităților socio-economice, escaladarea amenințărilor climatice”. În acest sens, Noul Pact trebuie să re-definească democrația și așteptările pe care le avem de la un regim democratic, dincolo de tradiționalul binom democrație electivă/democrație liberală. S-au definit zece elemente-cheie ale democrației, elemente care urmează a fi puse în dezbatere publică în următorul an: participarea democratică, alegerile, stabilitatea instituțiilor, separarea puterilor, independența justiției, libertatea de expresie, implicarea societății civile, lupta anti-corupție, participarea femeilor la viața publică). „Acesta trebuie să fie un avertisment cu privire la fragilitatea a ceea ce noi, europenii, am considerat împlinit pentru totdeauna și nu l-am protejat așa cum ar fi trebuit”, se spune în „Conceptual Note”.

A doua zi, în 15 mai, ar fi trebuit să aibă loc prima rundă a convorbirilor directe dintre Ucraina și Rusia, la Istanbul. După cum se știe deja, președintele Zelenski a aflat, pe aeroportul din Ankara, că partea rusă va fi reprezentată la nivel de funcționari din ambasadă, așa că a plecat mai departe, delegându-și, la rândul său, reprezentanți. Tema ar fi fost încetarea focului și pregătirea discuțiilor despre pace. Tot ce s-a obținut a fost acordul pentru un schimb de 1.000 de prizonieri politici de ambele părți.

Vineri, 16 mai, a fost o zi extrem de încărcată, dar cu energii pozitive. Capitala estonă Tallin a găzduit summit-ul miniștrilor de externe ai țărilor Consiliului Baltic, organizație a cărei importanță a crescut foarte mult după invadarea Ucrainei și aderarea Finlandei și Suediei la NATO. Cum de la 1 iulie Polonia va prelua președinția acestui format, domnul Radoslav Sikorski a prezentat prioritățile mandatului, cu precădere în domeniul consolidării securității regionale. Elementele-cheie s-au centrat pe infrastructura de comunicații subacvatică și pe contracararea „flotei din umbră” a Rusiei, flotă care derulează majoritatea acțiunilor sale prin Marea Baltică. S-a semnat „Memorandumul Înțelegerii”, cuprinzând hotărârile luate în aceste domenii, precum și în pregătirea summit-ului NATO din această vară.

În aceeași zi, la Tirana, a fost organizat cel de-al 6-lea summit al Comunității Politice Europene, comunitate ce cuprinde 47 de țări și UE ca entitate politică. România a fost reprezentată de președintele interimar Ilie Bolojan. Comunitatea a luat ființă la inițiativa Franței, în mai 2022, ca reacție la invadarea Ucrainei. Programul actualului summit a cuprins măsuri pentru întărirea securității și a stabilității pe continent, susținerea Ucrainei, consolidarea securității și competitivității economice, șansele pentru tineri în epoca digitală și, respectiv, poziția Europei ca actor global. Dosare fierbinți au fost cele referitoare la restabilirea relațiilor dintre Armenia și Azerbaijan, respectiv dintre EU și Marea Britanie, post-Brexit. Acesta din urmă a fost reluat luni, 19 mai, la Londra, și a dus la semnarea unor noi acorduri de cooperare în sensul renunțării de către Bruxelles la o serie de taxe pentru produsele alimentare exportate în Marea Britanie la schimb cu un acord pentru liber acces al europenilor la pescuit în apele britanice. Au avansat negocierile legate de reluarea programelor ERASMUS pentru studenții de pe ambele maluri ale Canalului Mânecii.

POZA 2

Cu acestea toate în desagă a început ceea ce presa occidentală a numit „super- duminica”, o zi extrem de tensionată prin cele trei scrutine organizate în Europa: turul II al prezidențialelor din România, turul I prezidențial în Polonia și parlamentarele din Portugalia. Peste tot, formațiuni de extremă dreapta și/sau candidații lor ținteau nu doar o felie din tortul puterii, ci acapararea întregului joc politic. În România, rezultatul se cunoaște, dar, la nivel societal, se acceptă foarte greu. După luni de violențe de limbaj sau chiar agresiuni fizice, după teamă, amenințări, vulgarități inimaginabile, Nicușor Dan, vocea societății civile mult mai mult decât a partidelor, și-a adjudeca victoria grație unei prezențe la vot fabuloase. Acum vedem că fiecare caută să definească, să explice. Nu e nimic nou sub soare: politicieni rupți de societate, de realitate i-au amăgit pe unii și i-au mobilizat pe alții. O clasă politică nu doar nereformată, ci ostilă oricărei introspecții critice, oricărei analize obiective pare a fi scoasă la tablă de o mulțime furioasă, lipsită de scrupule și de soluții. Pe moment, societatea civilă a câștigat timp și șanse, dar, pe termen lung, reformele devin o obligație dincolo de orice linie roșie posibilă. Din nou, partea de centru a societății a reușit să salveze căruța, dar extremele ei — politicienii inerți și societatea orbită de ură — vor continua să amenințe România.

În Polonia miza a fost și a rămas uriașă. Reformele reparatorii față de tot ce a stricat guvernarea PiS s-au lovit de veto-ul președintelui Duda (susținut de PiS), astfel că noul președinte poartă sabia lui Damocles: susținerea Coaliției Civice sau întoarcerea la experimentele PiS cu prețul de 1 milion de euro pe zi, penalizări dictate deja de Curtea Europeană de Justiție. Au concurat 13 pretendenți, dintre care doi porneau cu șanse reale: liberalul Rafal Trzaskowski (a obținut 31,36%) și Karol Nawrocki (din partea PiS, a obținut 29,54%). Tocmai când am spune că PiS nu e atât de toxic precum extremele europene, aflăm că își doresc o guvernare alături de Konfederacja, formațiunea anti-sistem, reprezentată de Slawomir Mentzen (14,8%). La acest nivel, aritmetica se complică extrem de mult. Următorii trei clasați cu scoruri utile au convingeri destul de radicale și vor fi greu de adus la centru. Vestea bună e că unii sunt de stânga și nu vor coopera cu extrema dreaptă. Vestea proastă e că ambii competitori vor trebui să-și adapteze discursul electoral și niciunul nu excelează la așa ceva.

Poza 3

Portugalia a avut parte de alegeri parlamentare anticipate, câștigate de Alianța Democratică (de centru dreapta) cu 39,38%, urmată de Partidul Socialist, cu 25,66% și de formațiunea de extremă dreapta Chega (Destul), cu același scor de 25,60%, sperând să joace rolul de partid balama. Din fericire, AD a câștigat pe un program de reformă după opt ani de guvernare socialistă, dar nici aici aritmetica voturilor nu va da liniște niciunui politician.

Iar pentru ca „super-duminica” să se încheie frumos, adăugăm ceremoniile de întronizare a Papei Leon al XIV-lea. În discursul său a promis că va face tot posibilul pentru pace în Ucraina, Myanmar și Gaza, a avut o poziție extrem de critică la adresa sistemului economic global și a proiectului MAGA. A propus chiar organizarea de negocieri de pace la Vatican. În furia care asmute două ordini politice, una contra celeilalte, închizând societatea într-un clește aproape fără scăpare, Vaticanul, alături de politicienii de centru, ar putea readuce barca pe linia de plutire. Aceasta nu înseamnă soluționarea crizei, ci doar temperarea ei. Suntem departe de ieșirea din tunel, mai cu seamă atunci când refuzăm să acceptăm criza care ne înghite pe toți.

Laura Gheorghiu