Pare că tema predilectă a celor doi candidați rămași în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, ce urmează a se desfășura la 18 mai 2025, este și rămâne Justiția. Domnul Nicușor Dan afirma, cu câteva săptămâni în urmă, faptul că visul domniei sale este să crească puterea procurorilor, iar în calitatea sa de viitor Președinte al României, să aibă posibilitatea de a pune presiune pe sistemul de justiție, astfel încât acesta să facă ceea ce trebuie. La rândul său, domnul George Simion poartă sâmbetele Curții Constituționale și crede că sistemul judiciar trebuie reformat, astfel încât să fie capabil să reacționeze adecvat față de toți cei care sunt prea bogați ca să fie cinstiți. Până la un punct, și dl Nicușor Dan, și dl Gheorghe Simion seamănă foarte mult sub aspectul viziunii politice împărtășite; amândoi visează la o Justiție aservită, gata să pună cătușele oricui, în prealabil, declarat de ei indezirabil și mai cu seamă la ordinul lor. Extremismul acesta judiciar îmi face greață.

Cu vreo zece ani în urmă, un alt Președinte al României, dl Traian Băsescu, își încheia cele două mandate de șef al statului mândru nevoie mare pentru că ar fi reformat Justiția. Încă din primii ani ai deceniului 2004–2014, cei mai mulți dintre noi am înțeles foarte repede că justiția de inspirație băsesciană era una plasată în „câmpul tactic” al unor servicii secrete, maximal mediatizată și teribil de ineficientă, având în vedere raportul dintre cei trimiși în judecată penală și/sau arestați și cei condamnați definitiv, ca să nu mai vorbim despre nivelul extrem de scăzut al sumelor de bani recuperate de la cei care, prin infracțiunile săvârșite și pentru care au și fost condamnați, prejudiciaseră consistent bugetele sau patrimoniile publice. Cui i-a păsat? Nimănui! Printre altele, importante erau circul, „binomul” (pe care aproape nimeni nu-l putea explica în notele riguroase ale Dreptului), „nașul din sufletul unor magistrați”, presiunile puse de sistemul politic asupra celui judiciar, parteneriatele nefirești și iraționale pe care curțile din această țară înțelegeau să le facă cu unele unități de parchet, dar mai ales breaking news-urile matinale ale perioadei. Aproape că nu exista dimineață fără noi și noi arestați, fără noi și noi descinderi ori fără noi și noi anchete despre care jurnaliștii întregii țări ne relatau cu însuflețirea adolescentului care a descoperit păcatul amorului fizic.

Aș zice că, în această țară, există o tradiție a folosirii Justiției în jocul și îndeosebi în disputa ori în răfuiala politică. Perioada noastră interbelică abundă de situații în care, odată ajuns la putere, partidul căruia îi era încredințată formarea Guvernului dădea în judecată partidul ce tocmai trecuse în Opoziție. Pentru viața noastră politică, de mult prea multe decenii, Justiția nu a fost altceva decât un instrument de revanșă politică. Așa au stat lucrurile și sub Carol I, și sub Carol al II-lea, dar și sub comuniști. Există foarte mult adevăr în afirmația potrivit căreia înfăptuirea justiției nu este altceva decât un alt mod de a face politică. Dar valorificarea pervertită a acestui mod de a vedea lucrurile a atins, în România, cote de-a dreptul alarmante. Cum să votezi un candidat care declară cu nonșalanță faptul că va pune presiunea asupra justiției ori pe unul care afirmă că justiția trebuie reformată pentru a putea fi folosită împotriva opozanților politici? Tare mă tem că, indiferent de cine va câștiga prezidențialele din 18 mai 2025, Justiția din această țară va (re)deveni o anexă a puterii politice, aberant exercitată de un Președinte care, procedând în maniera promisă în campania electorală, va dovedi că este complet lipsit de respect față de independența sistemului judiciar. Aservirea Justiției este o caracteristică a regimurilor totalitare, fie ele fasciste sau comuniste. Voluptatea cu care Hitler sau Stalin au transformat Justiția într-un instrument de intimidare sau de eliminare a adversarilor politici este foarte bine cunoscută. Cărțile de istorie sunt foarte convingătoare în această privință. Problema pe care o pune această intenționată vasalizare a instituțiilor judiciare — fie în manieră auristă, fie în logică useristă — este, primordial, una etică și, numai în subsidiar, una de care să se ocupe dreptul și, în mod special, cel constituțional. La un nivel pur declarativ, normele juridice dintr-o țară dată, fie ea și asumat liberal-democratică, pot consacra independența și imparțialitatea puterii judecătorești. Pragmatic văzând lucrurile, această clamată independență și, respectiv, imparțialitate nu au nicio valoare și, prin urmare, nici măcar o cât de mică efectivitate atâta timp cât judecătorii, dar și procurorii au ajuns, fie și numai pentru scurt timp, în postura de a fi victimele unor presiuni politice. Acestea nu pot fi decât ilegitime, pentru că ele îi timorează și îi intimidează pe magistrați ori îi încurajează la conduite profesionale lipsite de onestitate, urmate din interesul meschin de a promova cu ușurință ori de a ocupa în mod facil o anumită funcție de conducere din interiorul sistemului judiciar. Cozi de topor s-au găsit și se vor găsi întotdeauna.

Dacă și în măsura în care cei doi candidați la alegerile prezidențiale în curs vor trece de la vorbe la fapte, în privința modului în care ei văd relația dintre Președintele României și Justiție, cel mai probabil, vom (re)asista la un (nou) „festival al cătușelor”. Acela cu care ne obișnuise Justiția imaginată de mintea (cred eu, bolnavă a) dlui Traian Băsescu și a nu mai puțin sinistrei sale prietene, dna Monica Macovei. Concluzia nu poate fi decât dureroasă: indiferent de cum votăm la 18 mai 2025, s-ar putea ca, de a doua zi, pentru mulți dintre politicienii ce, până mai ieri, populau Palatul Victoria drumurile spre parchete, curți și penitenciare să devină foarte frecvente și, prin urmare, foarte cunoscute. Desigur că aceste drumuri nu vor fi parcurse oricum de către cei vizați, ci numai împodobiți cu „brățările” ce par a fi atât de dragi celor doi liberticizi candidați rămași în cursa pentru Palatul Cotroceni.