„Încerc să trăiesc în armonie cu un instrument dezacordat: realitatea” – Interviu cu artistul vizual și universitarul Aurel Bulacu

443

Artistul vizual Aurel Bulacu (n. 1947, Craiova) a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, secția grafică, avându-i ca profesori pe Vasile Kazar, Ion State sau Iosif Molnar. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și doctor în Arte Vizuale (cu lucrarea Legitimarea graficii militante, între retorism și eficiență). Este pictor, grafician și profesor la catedra de grafică la Institutul de Arte Plastice și la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București. În anul 2004 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer.

Robert Șerban: Care-i rostul artei pe care o faceți? De ce și pentru cine? Până când?

Aurel Bulacu: Creația artistică înseamnă modul meu de a trăi normal într-o lume care se transformă, din ce în ce mai mult, într-una pseoudoculturală, un fel de carte scrisă prost, pe care încerc să o ilustrez cu himerele mele, ca să fie mai atractivă, s-o fac ediție de lux. Creația mea se adresează acelora care încă mai au plăcerea să-și satisfacă nevoile estetice vizuale. Chiar dacă sunt puțini la număr, ei există și trebuie să le ofer ceea ce-și doresc. Dacă îmi va da Dumnezeu ani mulți și sănătate, voi face asta până în ultima clipă a vieții mele.

R.Ș.: Un artist trebuie să-și găsească o cale a sa pe care, apoi, să o urmeze, sau, dimpotrivă, trebuie să părăsească imediat drumul găsit și să pornească în căutarea altuia, ce oferă alte perspective, provocări diferite, un nou… drum? Artistul e în acord cu sine ori în răspăr cu sine? Dumneavoastră cum credeți că sunteți?

A.B.: Artistul autentic își construiește un drum al său. Bineînțeles, din când în când îl părăsește, căutând în stânga sau în dreapta, pe poteci ascunse, neștiute de nimeni, himere, muze, imagini noi, cu care se întoarce la drumul lui și merge mai departe, arătând lumii ceea ce a cules din natura lui interioară. El se află tot timpul în fața unei provocări, iar drumul lui este cel al creației. Dacă conștientizează faptul că este contemporan cu sine, n-ar trebui să aibă probleme de acest fel, însă existența lui este de multe ori incomodă. Pendulează între împliniri și deziluzii. Parcursul lui apostolic pe drumul creației nu este unul liniar, ascendent. Este ca-n viață, cu suișuri și coborâșuri. Se pare că neîmplinirile sunt mai multe decât succesele, dar nu se plânge și nici nu contabilizează rezultate. Aici aș răspunde ca Esenin: „nu-i nimic, mă-mpiedicai de-o piatră,/ dar toate astea până mâine trec”. Despre mine cred că fac ceea ce trebuie, cu un disciplinat umor al graficianului.

R.Ș.: Dacă propriul copil v-ar întreba artist sau IT-ist?, ce răspuns i-ați da? Cum ați argumenta răspunsul?

A.B.: Eu nu prea le am cu IT-ul. De fapt, nici nu-mi place acest neologism. Dar dacă întrebarea este atât de tranșantă și nu există îngăduințe intermediare, i-aș sugera să încerce o artă, de orice fel. Artele aparțin culturii. Dacă n-are har, n-are rost să îngroașe rândurile diletanților. Să se facă IT-ist, ca toată lumea. De fapt, nu trebuie să se facă, este. Din momentul în care un copil poate să țină în mână un mobil sau o tabletă, începe cursul. Când intră în clasa pregătitoare este performer, iar la sfârșitul clasei a patra e IT-ist. Este corect, din punctul meu de vedere, însă dramatic. Cred că nu mai este nevoie de alte argumente.

R.Ș.: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul”, spunea scriitorul Robert Musil. Ce raporturi aveți cu lumea în care trăiți și cum îmblânziți — dacă e cazul — realitatea? La ce visați? Ce vis ați dori să vi se împlinească?

A.B.: O lege a universului spune că nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se transformă. Asta s-a întâmplat tot timpul în evoluția regnului uman. Spre deosebire de animale, omul are o conștiință spațio-temporală, o conștiință a evoluției, însă, în ceea ce privește spiritul, vorbim despre evoluție și involuție. Referitor la societatea contemporană, ce pot să spun? Evoluție în IT, involuție în cultură. Dramatic.

(Artiștii Aurel Bulacu și Eugen Raportoru. Credit foto: Cristi B. Painter)

Chestia cu visul este ceva mai complicată. Dacă vorbim despre visele din timpul somnului, cred și eu, ca toată lumea, că sunt o proiecție a subconștientului. Dacă se împlinesc sunt premoniții. Eu vreau să vorbesc despre visele conștiente, cele care construiesc imagini, care imaginează natura noastră interioară, pe care o arătăm lumii prin creațiile noastre. Vorbesc despre visul artistului care culminează cu revelația. Asta se întâmplă rar, dar se întâmplă, și uite-așa se nasc capodoperele.

Despre realitate ce să spun? Ceva mai concret decât realitatea nu există. Și nu cred că realitatea ar putea fi o sălbăticiune care ar trebui îmblânzită. Chestia e totuși tare. Încerc să-mi imaginez cum ar arăta un dresor al realității în acest circ cotidian.

Despre mine pot să spun că încerc să trăiesc în armonie cu un instrument dezacordat: realitatea. Și mai adaug că semăn leit cu Aurel Bulacu, iar dacă n-aș avea mici probleme de sănătate, aș fi perfect. Despre vise am mai vorbit. Pot să mărturisesc că, uneori, am vise atât de încâlcite, încât nu înțeleg nimic din ele. Alteori am vise erotice. Sunt frumoase, dar e cam târziu să se împlinească, însă ferească Domnul să se împlinească, într-un fel, coșmarurile, cărora nu le fac față nici în somn. Noroc că mă trezesc la timp.

Întorcându-mă la visele cu ochii deschiși, l-aș cita pe Petre Țuțea, chestia aceea cu vulturul „care urinează peste secolul douăzeci cu un dispreț creștin!”. Este valabil și pentru secolul douăzeci și unu. Mi-o asum.

R.Ș.: Cât de des vă priviți în oglindă? Vă place ce vedeți?

A.B.: Nu prea mă priveam în oglindă, dar într-o dimineață am văzut un om care îmbătrânește frumos și nu spune nimănui. De atunci, privesc mereu în oglindă, și omul acela frumos îmi recită cu tandrețe: Rică a-nvățat să zică/ Râu, rățușcă, rămurică. Eu îl salut respectuos și-i doresc viață lungă.

(Interviul face parte din proiectul In.Fuzion#1, realizat de Montage și susținut de Primăria București. Parteneri: Muzeul Național al Literaturii Române și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești)

(foto articol) Aurel Bulacu: Credit foto: Anca Maria Ciofîrlă

LĂSAȚI UN MESAJ