Revenit în România pentru a repune în scenă, la Teatrul Bulandra din București, două piese ale ”Marelui Will”, ”Zadarnicele chinuri ale dragostei” și ”Richard al III-lea”, regizorul Andrei Șerban ne-a făcut onoarea de a reveni și în studioul RFI România, pentru a vorbi despre planurile sale și nu numai… Redăm mai jos câteva fragmente din interviul din cadrul emisiunii Zebra:

Acum am eliminat aluziile politice… Varianta de acum este adaptată la situația de acum, a șocului în care ne aflăm cu toții din pricina acestui virus, a faptului că nu știm ce ne așteaptă mâine… totul e improbabil. În acest Richard al III-lea vreau să formulez o întrebare interioară, delicată și nesigură; e un spectacol mai liric, mai neliniștitor, e cu totul altă structură. Începem de fapt cu finalul, cu fantomele care îl chinuiesc pe rege…

La ”Zadarnicele chinuri…” este un text filozofic, cu multe nuanțe. E un text greu, fiecare cuvânt trebuie simțit… Ar trebui ca după acest spectacol să plecăm acasă puțin mai liberi de angoase, de neliniști…

Temele sunt de fapt două: Una este a dragostei, a dificultății de a iubi – toți credem că iubim, spunem că iubim, e ușor să iubim, …de fapt e foarte greu să iubești. Și nu știi niciodată cât de sincer ești când spui ”iubesc”.

Încercăm în această piesă să ridicăm această problemă: Cum să facem astfel încât să fim capabili de iubire – și, iată, tocmai când începem să fim capabili să iubim, tronc, vine moartea – tatăl unei prințese moare. Mesajul e că putem muri în orice clipă – asta ne-a readus în atenție de fapt situația din ultimii 2 ani… Le-am spus actorilor – gândiți-vă că asta e ultima reprezentație, ultima oară când mai puteți transmite publicului mesajul despre iubire. Cum îl spuneți?

Despre pandemie

– Cum ați trăit ultimii 2 ani cu această pandemie și restricțiile ei?

– Eram la New York, era un adevărat deșert, nimeni pe stradă, incredibil să vezi așa ceva la new York… Problema este cum ne găsim echilibrul interior.

Pascal scrie că problema oamenilor este că nu pot sta singuri, într-o cameră, să fie bine cu ei înșiși în casa lor. Și mi-am zis uite, acum o să fac exact ce zice Pascal: sunt acasă, singur, cu mine însumi, sunt foarte bine. Dar, atenție: în același timp televizorul merge, frigiderul e plin, am căldură, am aer condiționat, mă uit la televizor și văd cum alții suferă, mă bucur că eu nu sufăr etc.

Eu cred însă că Pascal spune cu totul altceva: să fii singur cu tine însuți înseamnă a găsi posibilitatea de a te deschide spre Altceva, să intri în contact cu Altceva, care nu este material, care nu poate fi găsit la televizor sau în frigider. A fi singur înseamnă a fi cu tine însuți și a te întreba care ar putea fi contactul cu o altă realitate, cu o altă viață posibilă. Asta am încercat să fac în pandemie, și cred că mi-a priit. Am făcut anumite exerciții, am citit anumite cărți și ceva în mine s-a liniștit, s-a schimbat puțin. Dau un exemplu:

Toată viața mea am fost un workaholic, de la 21 de ani am muncit ca un dement, numai teatru. Uneori mă întrebam: dacă mă opresc ce o să fac, ce o să pot face altceva cu viața mea? Eu când nu sunt la teatru, în sala de repetiții și sunt în viață pur și simplu, nu prea știu ce să fac cu mine. De fapt viața mea nu e în viață, ci în teatru. Și-mi ziceam, dacă nu voi mai avea de lucru în teatru, ce fac? Cum o să trăiesc? Mă sinucid? Habar n-am…

Ei bine, uite că doi ani am trăit fără teatru! Și credeți-mă că nu mi-a lipsit! Mi-am dat seamă că, da, teatrul e foarte important, dar există și o viață în afară de teatru… și să fii față în față cu ea, cu această viață din afara teatrului, să te uiți în oglindă și să te vezi pe tine însuți, ca pe un străin… deci nu la modul narcisist, ca să vezi dacă ai mai făcut riduri, cum îți stă părul etc., NU! Mă uit la mine și văd că nu știu cine sunt. Acest străin începe să devină obiect al cercetării mele…și această cercetare va continua până la sfârșitul vieții

Despre teatrul de azi

– Dar ați revenit la teatru…

– Mă identific cu teatrul… lucrez uneori cu actori cărora nu prea le pasă, unii vor să se ducă acasă să facă bani, au de jucat în seriale etc… Eu pot sta și 12 ore în teatru pentru că sunt convins că prin teatru putem învăța ceva despre umanitate

– Înainte banul era cât era și ne descurcam, acum nu mai e așa…

– Valoarea simbolică a cuvântului ”artist” a scăzut foarte mult, nu doar în România, pe toată planeta… E trist dar trebuie să o spun: în comunism un artist era un om respectat… când îl vedeai pe stradă te emoționai, îl admirai – era simbolul unei libertăți, sau al unei iluzii a libertății – însemna ceva, și era mult acel ceva.

Astăzi artistul recunoscut este cel care face un serial formidabil, care își face publicitate, care e gălăgios, prezent pe toate rețele sociale. Când vorbim de calitate și de valoare – suntem în cu totul alt domeniu, nu al publicității… În ”Zadarnicele chinuri…” chiar asta încerc să readuc aminte: calitatea și valoarea sunt lucruri cu totul diferite de ceea ce în ziua de azi este numit calitate în modul cel mai trivial posibil…

seama că nici măcar despre mine nu știu mai nimic – asta nu e un semn de depresie așa cum se zice, ci un prilej de autocunoaștere, îmi dă curajul de a încerca să mă cunosc, să cunosc lumea, e mirarea aceea a copilului… Copilul are nevoie de hrana cea mai proaspătă, de oăle, laptele cel mai proaspăt, ca să se poată maturiza armonios, astfel încât adultul să nu piardă prospețimea aceea a copilului. Asta le-am spus-o și actorilor mei aseară…

(…)

Felul în care politicienii privesc teatrul… nu sunt cuvinte în vocabular ca să exprime nivelul acestei nepăsări și indiferențe. Pe scenă se spune adevărul. Hamlet de exemplu spune că societatea trebuie repusă la codul moral pe care l-a vrut tatăl înainte să fie omorât – e un mesaj atât de puternic încât probabil politicienii se sperie”

Sursa: https://m.rfi.ro