Sunt oameni despre care merită să-ți amintești cât mai sunt în viaţă, dar nici după ce au trecut pragul veşniciei nu trebuie să-i uiți. Asta, fie pentru ceea ce au făptuit şi rămâne în urma lor, fie pentru modul în care au ştiut să dea piept cu viaţa, care, pare-se, le-a fost atât de potrivnică, încât n-au putut să lase urme zidite pe pământ sau în biblioteci. Oricum, nu trebuie daţi uitării, pe de-o parte pentru exemplul pe care-l pot constitui în faţa celor care abia deschid ochii la viaţă, pe de alta, pentru că ar fi necinstit să nu le mulţumim pentru valorile pe care ni le-au lăsat ca moştenire de neam. Apoi, în faţa sutelor de „vedete de carton”, care ne copleşesc existenţa, încerc să aduc prin scris cuvinte de admiraţie şi recunoştinţă adevăratelor valori,  mai ales celor din Banatul Montan, dar nu numai. Simpla apropiere a Centenarului Unirii mă face să rememorez o frază al cărei adevăr nu poate fi pus la îndoială: „Cine nu-şi cunoaşte trecutul nu ştie încotro să privească spre viitor”. Pe scurt, acestea ar fi câteva din temeiurile care mă îndemnă să creionez profiluri ale unor „oameni de vază ai locului”, în limitele unor informaţii la care poate ajunge un modest muritor.

Îndrăznesc să încep suita de articole cu unul din marii etnologi şi folclorişti pe care i-a dat Banatul, Vasile Tudor Creţu, care, zilele trecute (n. în 16 martie, 1938), ar fi împlinit 80 de ani. Din păcate, o boală necruţătoare l-a stins din viaţă înainte de a apuca să-şi împlinească opera (m. 5 februarie, 1989, la Timişoara, înmormântat  la Macovişte, satul său natal).

În 1967, la absolvirea Facultății de Filologie din Timișoara, timp de un an lucrează ca redactor la Studioul de Radio Timişoara, după care se dedică universității, ajungând conferențiar și, ulterior, șef al Catedrei de Folclor Literar și Etnografie, la facultatea pe care a absolvit-o. În această calitate, a condus mulți ani echipa de cercetare a folclorului bănățean, a realizat, pentru Arhiva de Folclor a Universităţii, 25 de filme etnologice (a primit Premiul Festivalului Filmului Știinţific şi Didactic la Veneţia, 1971), sute de benzi magnetice şi mii de fişe, iar la Radio Timişoara, emisiunea „Izvoare fermecate”. În 1980 publică volumul Ethosul folcloric, sistem deschis (la baza căruia a stat teza sa de doctorat, din 1978), volum distins cu premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România. Atât cursul universitar Folclor şi etnografie. Confesiuni (1987), cât şi volumul Existenţa ca întemeiere. Perspectivă etnologică (1988) fac dovada unei abordări moderne a problematicii tratate.

Având rădăcinile adânc înfipte în zona Caraşului, a cules de aici o mare parte din materialele sale, a fost unul din mentorii, în domeniul folclorului, profesorilor care, după 1968, au absolvit Facultatea de Filologie şi, în paralel cu activitatea didactică, a îndrumat ansamblurile folclorice „Timişul”, „Doina Timişului” şi „Datina”.

Deşi a răspuns de puţine ori invitației oficialităţilor locale din Caraş-Severin, atunci când s-a reîntors acasă, a făcut-o cu plăcere. Lucrând la Comitetul de Cultură, am avut şansa să-l cunosc cu prilejul a două întâlniri, care au avut loc cu un an înainte de a trece la cele veşnice. Prima a fost cu ocazia lansării la Reşiţa a ultimului său volum, Existenţa ca întemeiere: perspectivă etnologică (Timişoara, Editura Facla, 1988). A doua oară, ca invitat al Societății de Ştiinţe Filologice, Filiala Reşiţa, la  simpozionul „Aspecte actuale în cercetarea folclorică. De la Eminescu la Generaţia ’80”, la care a susţinut, în două locaţii, cum se spune azi, comunicarea „Vârsta maturităţii — perspectivă etnologică”. Informaţii despre cel care va rămâne în istoria culturală a Banatului nu numai ca etnolog şi folclorist, ci şi ca un remarcabil scriitor, prin fiorul poeziei care-i străbate studiile şi eseurile, putem găsi în mai multe lucrări şi publicaţii, apărute după moartea sa, din care amintesc doar volumul Întâmplări cu Afilon, de Gheorghe Jurma (Reşiţa, Ed. Timpul, 1995) şi revista „Semenicul”, Reşiţa, serie nouă, nr.2/1996 (in memoriam Vasile Tudor Creţu).

Actualmente, la Teatrul Vechi „Mihai Eminescu”, din Oraviţa, se organizează, în fiecare an, la sfârşitul lunii martie, Colocviul „Vasile Tudor Creţu”.

Nu mi se pare deloc lipsit de importanță faptul că, pe un alt plan, opera Merituosului Bănățean este continuată de fiul acestuia, Tudor Crețu — scriitor, director al Bibliotecii Judeţene Timiş, permanentă prezenţă în viaţa culturală a Timişoarei.

Cu strângere de inimă îmi amintesc de ziua despărţirii definitive, de la cimitirul din Macovişte, unde, din partea Universităţii din Timişoara, a vorbit prof. univ. dr. Lucia Jucu Atanasiu, iar din partea Asociaţiei Folcloriştilor şi Etnologilor din Caraş-Severin (care îi poartă numele), prof. Marcu Mihail Deleanu, care, între altele, a spus: „Furtunile vieţii sunt luate în piept de stejari puternici, şi de aceea ei cad uneori în luptă cu viaţa. Noi, cei mărunţi, suntem culcaţi la pământ şi ne ridicăm după ce trece valul”. Distinsul cărturar, azi conferenţiar universitar, a încheiat cu câteva memorabile versuri din Lucian Blaga: „Coboară-n lut părinţii, rând pe rând/ în timp ce-n noi mai cresc grădinile./ Ei vor să fie rădăcinile,/ prin cari ne prelungim pe sub pământ”. Ce s-ar mai putea spune în plus…

TITUS CRIŞCIU