La un recent curs de drept administrativ — ținut de subsemnat studenților din anul I — prezentam fizionomia ministerelor, statutul juridic al miniștrilor, precum și relațiile angajate de aceste autorități, respectiv de acești demnitari cu Guvernul și cu premierul. Spre sfârșitul prelegerii, la un moment dat, de undeva din amfiteatru, fără a-și anunța intenția de a vorbi, un student ceva mai curajos îmi adresează zâmbind următoarea întrebare: Și cu Ministerul Public ce facem? Surprins plăcut de această întrebare, am zâmbit la rândul meu și, încercând să-mi aranjez rapid gândurile, așa cum numai profesorii experimentați știu să o facă, am răspuns tânărului curios printr-o replică aproape strigată: Hm, în căutarea ministerului pierdut: Ministerul Public! Unde l-am putea găsi?
Stranie coincidență, la câteva zile după cursul mai sus amintit, prietenul A. Marcu îmi atrăgea atenția asupra unei știri care mie mi-a scăpat: Guvernul Italiei, condus de G. Meloni, a organizat un referendum prin care electorii peninsulari au fost întrebați dacă sunt de acord cu separarea parcursului de carieră al judecătorilor de cel al procurorilor și de constituirea, în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii din această țară, a două secții specializate, una pentru judecători și o alta pentru procurori. În viziunea dnei G. Meloni, o astfel de separare ar fi reprezentat un punct-cheie al reformei sistemului judiciar italian. Pe fondul unei scăderi de popularitate, determinată de apropierea dnei G. Meloni de politicile lui D. Trump și de creșterea costurilor vieții pentru italianul de mijloc, la o diferență de circa două puncte procentuale, referendumul inițiat de premierul italian „a căzut”, astfel că intenționata reformă a justiției italiene, cel puțin pe moment, nu poate fi făcută. Pentru neinițiații care-și dau cu părerea zilnic despre cum arată sau cum ar trebui să arate (în incompetenta lor viziune) justiția de pe la noi, am de transmis o informație: potrivit actualei Constituții a României, Consiliul Superior al Magistraturii din țara noastră este structurat în două Secții: una pentru judecători și o alta pentru procurori, fără ca, în privința parcursului de carieră și a angajării răspunderii disciplinare a magistraților, Secția pentru judecători să poată decide în privința procurorilor ori Secția pentru procurori să poată decide în privința judecătorilor. Prin urmare, viziunea dnei Meloni asupra modului în care dumneaei crede că ar fi trebuit organizată justiție italiană reprezintă, în România, un fapt împlinit. Scriu aceste lucruri pentru acei intelectuali — îndeosebi ne-juriști — care fac pe părelologii și care, din această calitate, ne spun cum ar trebui organizat sistemul judiciar din România. O astfel de indecență, generată de diletantism și partizanat politic, îmi trezește reacții deseori răutăcioase. Dar o să vă rog să mă înțelegeți și pe mine: dacă eu nu mă apuc de muzică, de literatură, de științele guvernării, de filosofie sau de vreo știință dintre cele tari, o să-i rog și pe intelectualii publici ne-juriști să nu se mai pronunțe în chestiuni care privesc organizarea judiciară a României, pentru că pur și simplu, de cele mai multe ori, spun prostii.
Să ne întoarcem acum la Ministerul Public. Acela de care întreba curiosul meu student. Acest pseudo-minister nu este altceva decât un construct instituțional ficțional, colectiv și sistemic. Sub egida Ministerului Public — pe care și Constituția noastră îl menționează în conținutul ei — se organizează toate parchetele din România, unități judiciare de acțiune, încadrate cu procurori și personal auxiliar, instituite pe lângă fiecare instanță judecătorească din această țară și al căror principal rol este acela de a-i descoperi, cerceta/urmări și trimite în judecată penală pe cei în privința cărora există suspiciunea că au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, respectiv infracțiuni. Prin urmare, Ministerul Public nu este un organ de specialitate al administrației publice centrale, organizat întotdeauna în subordinea Guvernului (așa cum este cazul tuturor propriu-ziselor ministere configurate normativ de Codul administrativ), ci o instituție care, prin agenții săi specializați — procurorii — pregătește tragerea la răspundere penală a celor cu privire la care au fost descoperite probe din care rezultă că s-ar putea face vinovați de săvârșirea unor infracțiuni. Prin activitatea lor profesională, mai toți acești procurori — ale căror atribuții se exercită sub autoritatea ministrului justiției (fără ca acesta din urmă să poată interfera în dosarele pe care ei le instrumentează) — nu realizează nici funcția executivă a statului, așa cum, printre alții, o fac angajații unui oarecare minister și nu înfăptuiesc nici justiția, aceea pe care o fac, în exclusivitate, judecătorii, prin pronunțarea unor hotărâri penale sau civile. Ceea ce desfășoară procurorii parchetelor integrate sistemului Ministerului Public este o activitate judiciară aflată în zona de graniță dintre funcția/puterea executivă a statului și cea judecătorească. Un procuror acuză, nu condamnă! El trimite în judecată, pretinzând că inculpatul este vinovat, dar nu stabilește niciodată, în termenii lucrului judecat, că cel trimis în judecată a săvârșit sau nu o infracțiune. Un procuror pregătește condițiile unei eventuale și viitoare angajări a răspunderii penale, respectiv pe cele ale înfăptuirii justiției penale de către judecătorii specializați, dar nu se substituie niciodată acestor judecători.
Legiuitorul constituant român a optat pentru un model de organizare judiciar-penală pe care numai neinițiații ori partizanii îl pot critica. Plasând Ministerul Public în zona de reglementare constituțională rezervată autorității judecătorești, autorii Legii noastre fundamentale l-au înzestrat pe procuror, în echilibrată măsură, cu operativitatea specifică acțiunii administrativ-executive, cu disciplina aferentă ierarhiei militare, dar și cu independența de care trebuie să se bucure orice magistrat a cărui principală menire este aceea de a-i deferi justiției pe cei cu privire la care, dincolo de orice îndoială rezonabilă, au fost obținute probe ce dovedesc că ar fi comis infracțiuni.
