În căutarea intelectualului public (de calitate)

1042

Trăim vremuri interesante. Foarte mulți dintre noi simțim nevoia să (ne) exprimăm (în) public crezul pe care ni l-am însușit, în legătură cu tot felul de probleme. De la evoluțiile politice interne sau internaționale, la realitățile economico-sociale, de la șomaj la starea învățământului, de la problemele ortodoxiei la starea culturii ori de la situația învățământului la epidemia de COVID-19, pare că nimic nu scapă comentariilor celor mai mulți dintre noi.

Cred însă că numai unii dintre concetățenii mei au îndreptățirea să exprime (în) public puncte de vedere. Îi legitimează pregătirea profesională sau, eventual, experiența unei catedre ori cea a unui institut de cercetări științifice. Cei mai mulți însă nu sunt altceva decât „părerologi”. Ei și părerile lor sunt demne de tot disprețul. Pericolul pe care acești neica nimeni îl generează în și pentru societate este imens. Ei amețesc mințile neantrenate, manipulează grosolan, induc frica, anunță catastrofe și, deseori, recurg la un limbaj violent doar de dragul de a câștiga din ce în ce mai mulți susținători. Pe scurt, aceștia își rostesc ori își scriu gândurile excitați fiind de numărul foarte mare de „like-uri” pe care speră să-l obțină. Alături de acești neavizați și-a făcut loc în societate și o altă categorie: cea a oportuniștilor. Sunt între ei și dintre aceia care știu carte sau care reușesc să lase această impresie. Eventual cocoțați pe o funcție didactică universitară, își dau aere de mari și profunzi cunoscători a tot și a toate.

Ei se exprimă (în) public nu atât pentru a cumula susținători (deși s-ar putea să urmărească și acest rezultat), cât pentru a-și găsi un stăpân sau… un nou stăpân, un politician (sau mai mulți), măcar de nivel local, dacă de nivel central nu se găsește, care să-i ia în brațe. Acești pseudo-intelectuali sunt în căutarea confirmării oficiale, aceea care vine din partea vreunui dregător și pe care, mai apoi, o pot flutura în vânt, pe post de atestat al priceperii lor în orice. Specia aceasta e chiar mai grețoasă decât cea dintâi descrisă. Și chiar mai periculoasă. În încercarea de a se pune bine cu politicianul care vremelnic exercită puterea, acest ins cu pretenții de intelectual rasat recurge la orice pentru a-și câștiga sau pentru a-și încânta stăpânii. Ofensa, calomnia, amenințarea, avertizarea, intimidarea, instigarea, toate fac parte din mijloacele „de luptă” ale acestui intelectual de mucava.

Precaritatea lui nu decurge numai din calitatea limbajului folosit pentru a transmite publicului „adevărurile” sale, ci din perpetua căutare a unui stăpân. Dacă astăzi își găsește un nou jupân, ajuns în sufletul norodului, nu va pregeta să-l înjure pe cel căzut ieri în dizgrația mulțimii. Oricând, un astfel de servant cu ceva cărți citite rostește cu perfectă intonație bine cunoscuta exclamație: „Le roi este mort! Vive le roi!”. El are mereu și mereu capacitatea de a rezista schimbărilor politice, combinând reziliența cu versatilitatea, slugărnicia cu înfierarea proletcultistă și aparenta bună-intenție cu vulgaritatea extremă.

Deși unii dintre concetățenii mei s-ar putea să nu fie de acord cu mine, eu cred că în această țară mai există și intelectuali publici autentici. Nu contează dacă ei împărtășesc convingeri politice „de dreapta” sau „de stânga”, liberale, conservatoare, naționaliste, social-democrate sau socialiste. Ceea ce iese în evidență la aceștia este stilul, echilibrul, atitudinea elegantă, buna-cuviință, educația dobândită la timp și instrucția cu adevărat solidă. Ei știu să polemizeze și nu înjură. Ei știu să argumenteze și nu jignesc. Ei știu să convingă și nu intimidează.

Ei știu să demonstreze și nu calomniază. Din păcate, cei mai mulți dintre ei nu au loc de rebuturile mai sus înfățișate. Nici în presa scrisă, nici la radio și nici prin televiziuni. Pentru că ei nu prea fac „rating”. Nu atrag, nu seduc, nu isterizează la nivel colectiv. Prin urmare, sunt plicticoși și neinteresanți. Pentru cei mai mulți dintre noi, cel mai probabil, acești intelectuali adevărați au ceva de ascuns. În trecutul lor, sigur se găsește ceva care explică reținerea lor și atitudinea lor non-combativă.

Eu cred că cea din urmă categorie nu poate fi altfel decât este. Din ea face parte multitudinea de intelectuali perfect integrați în catedrele pe care le deservesc de ani și ani de zile. Ei își petrec majoritatea timpului în bibliotecă, alături de cărțile de bună calitate pe care le citesc și, uneori, le recitesc cu nesaț, dar și cu un soi de candoare de nereproșat. Intervențiile lor publice sunt (relativ) rare, dar de (mare) impact. Desigur, pentru cei educați. Conștienți sau nu, cei care ajung în situația de a le percepe mesajele exprimate (în) public, rămân cu o senzație de bine, de câștig moral și în cunoaștere.

Nimic isteric în vorbele lor, nimic murdar, nimic enervant și — foarte important! — nimic partizan. După părerea mea, ei sunt intelectualii publici autentici. Nu obosiți în a-i căuta, dragii mei!

LĂSAȚI UN MESAJ