În Casa Ofițerilor din centrul orașului au fost negate teorii vechi de peste două mii de ani

568

În tot centrul vechii cetăți fortificate a Timișoarei, cele mai multe clădiri aparțineau, cum este și firesc într-o cetate, armatei imperiale. Piața Libertății (Paradeplatz) era rezervată conducerii garnizoanei și era ocupată de puține clădiri cu caracter civil. În ani imediat următori preluării orașului de administrația habsburgică s-au construit numeroase clădiri destinate  militarilor, fortăreața Timişoarei având, alături de cea a Petrovaradinului (de lângă Novi Sadul de mai târziu) un rol major în lanțul de  apărare al Europei Centrale.

În imediata apropiere a pieței, practic la colțul de sud-est, chiar și astăzi iese în evidență o clădire extrem de temeinic construită. Impune chiar prin aspectul masiv și simplu, fără prea multe decorațiuni. Este, alături de palatul Dicasterial, una din cele mai mari clădiri ridicate în secolul XVIII. Are o amprentă la sol de forma unui trapez aproape egal si simetric, cu latura dinspre parc puțin mai evazată. Ocupă un întreg cvartal delimitat de străzile denumite azi Dimitrie Cantemir, Lucian Blaga (Solderer, apoi Karl Marx), Bolyai János și Carol Telbisz (fosta Bocșa). Amplasarea aici nu era deloc întâmplătoare. Trebuia să fie în apropierea comenduirii pe o latură și lângă cazarma Ardeleană (Transilvania) pe latura dinspre strada Telbisz.

„Cazarma ofiţerilor de stat major” a fost special ridicată în cetate, pentru ofiţerii de stat major ai armatei imperiale, cazați împreună cu familiile lor în interiorul întărit. Până după jumătatea secolului XIX, în foarte rare cazuri, ofițerii aveau permisiunea de a locui în orașul din afară.

Imensa clădire a fost proiectată de inginerii militari înainte de anul 1740 și era destinată a avea doar un singur nivel. Ca mai toate edificiile din epocă, era tributară stilului baroc vienez. Probabil era destul de bogat decorată, dar totuși e de crezut că nu avea atât de multe elemente ca o clădire civilă. Armata impunea câteva măsuri de sobrietate mai apropiate de felul mai simplu al militarilor.

Șantierul a început în anul 1742  și, după moda vremii, când forța de muncă era ieftină și la îndemână, în răstimp de un an imobilul a fost terminat. Din toate satele din împrejurimi erau aduși clăcași la muncă obligatorie, fie cu forța brațelor fie cei ce aveau atelaje trebuiau să presteze muncă de cărăușie. Pentru operațiunile mai complexe au fost aduși și meșteri pietrari din zona friulană din nordul Italiei de azi.

Clădirea a fost terminată în anul următor, doar partea de construcție propriu-zisă. Dar se consemneză că unele unele adăugiri și finisaje au mai fost făcute în anii urmatori până în 1752. Clădirea avea cel puțin câte o poartă largă pe fiecare dintre laturi. Culoarele largi erau deservite de patru case ale scărilor vizibile în curtea din interior, identice și în ziua de azi.

De la început, apartamentele din clădire au fost gândite a oferi confortul necesar traiului de familie. Erau destul de spațioase și aveau ferestre luminoase atât către stradă cât și către curtea interioară.

Dezvoltarea orașului și a armatei încartiruite a adus necesitatea de a mări clădirea. În jurul anului 1780, începe un nou șantier ce va adăuga un nou etaj clădirii. Tot cu acest prilej se simplifică și mai mult fațadele, dispărând majoritatea decorațiunilor. Barocul de început se pierde în favoarea unui stil mai apropiat de un clasicism cât mai simplu. Singurele elemente de decor rămân șirurile de elemente geometrice de sub streșini. Chiar și porțile își pierd elementele baroce devenind doar funcționale.

Aidoma majorităţii clădirilor din cetate, bombardamentele de la 1849 aduc mari pagube casei ofițerilor. Mai ales acoperișul a avut de suferit. Din nou se impuneau reparații serioase de consolidare. Aceastea s-a desfășurat  între anii 1850-1857, când faţada a fost refăcută în stil neoclasic, iar două dintre porţi au fost zidite. În acești ani, acoperișul avariat capătă forma sa actuală, foarte simplă, fără nici un fel de elemente inutile.

Dar puţina lume cunoaște că aici, în acestă clădire azi aparent banală, a trăit câțiva ani și a creat una din cele mai luminate minți, ce a răsturnat tot ce se știa până atunci despre planuri, spații și geometrie în general.

De la grecul Euclides, de acum peste 2200 de ani, au rămas câteva postulate ce nu a putut nimeni să le contrazică. El a reușit să adune în una din cărțile sale, „Elementele”, cam tot ce se știa până atunci despre matematică și le-a inclus într-un sistem riguros de dovezi matematice ce constituie baza matematicii încă și astăzi, după milenii.

Sistemul geometric descris de Euclid a fost cunoscut pentru mult timp ca geometrie simplă, considerată singura geometrie posibilă sau geometrie euclidiană. Timp de mai mult de 2.000 de ani doar asta era adevărată și singura posibilă. Simplist spus, nu există alt adevăr decât că „dintr-un punct exterior se poate duce doar o singură perpendiculară la o dreaptă”.

Tânărul inginer militar Bolyai János a avut cutezanța să spună, după două milenii, că se poate și altfel. La o dreaptă se pot duce mai multe perpendiculare din același punct. În urma studiilor sale a rezultat așa numita geometrie neeuclidiană, care a scuturat din temelii toată teoria matematică de până atunci. Așa a apărut și noua noțiune a spațiilor curbe.

La început a fost privit în cel mai bun caz ca un ciudat, dacă nu și mai rău. Acum se consideră că a fost elementul declanșator a numeroase teoreme, ce au culminat cu teoria relativității a lui A. Einstein. Tot acest zbucium de gândire de geniu a fost legat de casa ofițerilor din Timișoara. Aici a creat locotenentul Bolyai. Tânărul inginer militar Bolyai János, absolvent al Academiei militare vieneze, fusese repartizat la Timişoara în 1823 ca genist. A început munca de sistematizare și asanare a mlaștinilor din nordul orașului. A muncit la corectarea fortificațiilor din acestă parte a orașului.

János Bolyai este cunoscut mai cu seamă în Ardeal. Maghiarii îi cunosc renumele de savant ce a făcut ceva deosebit în științele exacte. Iar românii ce nu au auzit de el măcar știu ca a dat numele său Universității de la Cluj, alături de Victor Babeș. Cei doi nici nu s-au cunoscut măcar, trăind în epoci diferite, fiind despărțiți de câteva decenii de istorie. Primul s-a stins la anul 1860, pe când cel de-al doilea avea doar câțiva anișori. Dar ambii, prin capriciile sorții, sunt legați strâns de plaiurile bănățene. Familia Babeș era din Banat, din Hodoni, cu rădăcinile la Moșnița. Iar Victor a văzut lumina zilei la Viena, acolo unde a studiat Bolyai. Tot în capitala imperială a căpătat bacteriologul Babeș titlul de doctor. Iar acum, peste decenii, ambii sunt patronii spirituali ai învățământului superior clujean.

Bolyai János vine pe lume la 15 decembrie 1802, la Cluj, ca fiu al matematicianului Farkas Bolyai. Încă din copilărie a manifestat interes și capcități deosebite pentru gândirea matematică, în care a fost inițiat de către tatăl său, ale cărui lucrări le-a studiat de mic. În 1817, după absolvirea liceului, a început studiile de inginerie la Academia Militară din Viena, întrucât familia nu a putut finanța un studiu al matematicii în străinătate, cum și-ar fi dorit tatăl acestuia. În 1822 a încheiat studiul cu succes și a mai continuat încă un an studiile ștințifice. Aici, la universitatea vieneză, are primele idei despre o geometrie altfel. A colaborat în această direcție cu prietenul său Carl Szasz (1798-1835), care însă, în 1821, a plecat în Ungaria ca profesor.

În anul 1823 a devenit sublocotenent  inginer al armatei austriece. La postul său din Timișoara continuă cercetările matematice. Aprope nu crede ce a descoperit și scrie tatălui său: „Am ajuns la rezultate atât de sublime încât chiar eu însumi sunt uimit…; din nimic am creat o lume nouă”. De fapt era actul e naștere al matematicii moderne. Își publică în 1825 acesta nouă teorie.  Cărticica s-a pierdut în timp. Savantul publică o nouă variantă, ca un capitol separat, numit „Appendix”,  în cartea tatălui său „Tentamen juventutem studiosam…” din 1832, în care construieşte o nouă  axiomă a paralelelor.

Astfel, Bolyai a dezvoltat o nouă geometrie, mai generală, pe care a denumit-o știința absolută a spațiului, deci o geometrie independentă de cea clasică, pe care ulterior a denumit-o geometrie hiperbolică neeuclidiană. Geometria euclidiană era deci un caz particular al geometriei hiperbolice.

Concomitent dar independent unul de altul, rusul Nicolai Lobacevski și germanul Carl Friedrich Gauss s-au ocupat şi ei cu aceste probleme, ajungând la rezultate similar. Gauss nu a publicat nimic în acest domeniu. Azi, Bolyai și Lobacevski sunt recunoscuți ca părinții noii științe.

Este mutat cu serviciul militar în diferite garnizoane – Arad, Oradea, Szeged, Lemberg ori Olmütz. Avansat în gradul  de căpitan, se pensionează în anul 1833, din motive de boală, la o vârstă destul de tânără. A continuat activitatea știintifică în calitate de profesor la diverse colegii din Ardeal. Predă la Cluj și la Târgu Mureș, unde se și stinge prematur, în anul 1860, măcinat de bolile ce l-au însoțit toată viața.

În anul 1993, a fost amplasat pe colțul casei ofițerilor o efigie de bronz a savantului și șase plăci tot din bronz cu un text în cinci limbi despre epocala descoperire studiată chiar acolo. Colțul memorial este opera regretatului sculptor Peter Jecza. Tot din acest moment, strada a preluat numele matematicianului.

Din păcate, istoricul edificiu, după privatizările haotice, arată ca o sorcovă. Fiecare locatar a renovat bucățica lui de clădire cum a crezut de cuviință. De regulă, în răspăr cu orice normă de urbanism. Tot parterul este împărțit în zeci de mici magazine și sedii de firme care mai de care mai colorată. Iar curtea interioară este asemenea unei autobaze: zeci de autovehicule sunt parcate ca aruncate cu furca.

LĂSAȚI UN MESAJ