9.1 C
Timișoara
vineri 29 martie 2024

În Banat, în timpul molimelor, banii erau tratați cu oțet, iar fugarii din carantină cu glonț

În timpurile noastre moderne când termeni ca pandemie ori boli infecțioase se află în gura tuturor, fie că știu sau nu despre ce ar putea fi vorba, se crede că tot acest alai de termeni savanți ar fi o chestiune de dată recentă. Din păcate memoria oamneilor are limite foarte scurte. Molime de tot felul au însoțit istoria omenirii în toate epocile. Dacă aveau nume mai simple ori mai îngrozitoare de fapt tot boli cu mare contagiozitate erau, fie ca au fost denumite ciumă, boala neagră, holeră sau blestemul ucigaș.

În trecutul destul de apropiat molime asemănătoare de boli pustiitoare au luat generații de victime nevinovate în epocile cu o medicină precară și simplistă. E drept că nici actualele cunoștiințe și aparaturi moderne se pare că încă bâjbâie prin ceață. Printre boli, cea mai ucigătoare s-a dovedit a fi ciuma bubonică, care a nu a ocolit nici teritoriile noastre. De fiecare dată jertfa a fost uriașă.

Am vorbit cu un alt episod despre ultima mare pandemie ce a răvășit toate continentele acum un secol în urmă. A fost repede uitată celebra gripă spaniolă (ce nu avea nimic în comun cu țara iberică) ce a luat în jur de 50 de milioane de suflete, cu mult peste toate victimele primului război mondial ce era înspre final în anul 1918. Pandemia de atunci s-a întins și pe durata anului următor 1919 fiind oarecum învinsă abia în anul 1920.

Nici locurile noastre din provincia Banatului nu au fost ocolite de marea epidemie. Mișcările de trupe militare au accentuat răspândirea bolii. Soldați de pe diferite fronturi erau dizlocați pe alte și alte zone de conflict ducând cu ei și virușii necruțători. Odat cu colapsul previzibil al împărăției bicefale soldații era fie deblocați fie pur și simplu dezertau și mergeau care cum putea pe la casele lor. Toți puneau boala pe seama lipsurilor îndurate în lupte și a mizeriei tranșeelor și credeau că acasă la odihnă și hrană ceva mai îndestulătoare le va trece repede ciudata „răceală”. Dar de fapt au adus în multe comunități închise și altfel izolate „febra de trei zile” ce secera cu rapiditate chiar și oameni tineri și puternici.

Tot Banatul în întregul său a fost regatul apelor și al bălților ce erau propice multor boli. Lipsa, mai ales la câmpie, a surselor de apă potabilă curată au adus cu sine multe astfel de molime. Tocmai climatul medical nesănătos au dus la imensele șantiere de canalizare și de regularizare a mlaștinilor imediat după primele măsuri administrative luate la începutul secolului al XVIII-lea.

Dacă inițial apa a jucat un rol important în apariția așezării, dimpotrivă, în secolul al XVIII-lea, mlaștinile erau considerate principala sursă a molimelor. Bega (ce nu era deloc un râu cu apă curată și lină ca acum) ducea la vale tot ce trebuia îndepărtat din localități de la dejecții până la cadavre de animale. Cele mai importante realizări teritoriale au ținut de hidrotehnică: regularizarea debitelor râurilor și asanarea mlaștinilor. Între 1728 și 1732 cursul râului Bega a fost regularizat, creându-se un canal navigabil între Timișoara și cursul inferior. Prin urmare, lucrările de regularizare a cursului Begăi și Timișului și desecarea mlaștinilor au schimbat radical imaginea orașului oferind un plus de trai sănătos.

Epidemiile de ciumă și holeră
Una din cele mai cunoscute victime ale unei astfel de epidemii a fost însuși Ioan (Iancu) de Hunedoara, comitele Banatului și guvernatorul general al Ungariei. Strălucitul războinic a coordonat marea bătălie de la Belgrad împotriva trupelor Semilunei, conduse de însuși sultanul Mehmed al II-lea, pe care a câștigat-o în mod strălucit dar s-a stins destul de repede pe data de 11 august 1456, în tabăra militară de la Zemun, din cauza ciumei aduse de luptătorii turci sau poate de tătari din stepele Asiei. Din timp în timp astfel de epidemii au mai fost aduse în Provincia Banatului de trupele otomane.

Iar mai apoi, peste ani, orașul este lovit în martie 1738 de o cumplită epidemie de ciumă, care face un mare număr de victime ( în jur de 1300). Pare că nu ar fi extrem de mult. Dar să nu uităm că toată cetatea și orașul din jur nu aveau decât în jur de șase mii de locuitori. Cele mai multe victime sunt din cartierul Palanca Mare cel mai populat al orașului. Semne de aducere aminte sunt cele două monumente din piețele Unirii și Libertății ce mulțumesc cerului și sfinților patroni de epidemiile încheiate. Statuia din Piața Domului amintește de încetarea epidemiei de ciumă care devastase întreg Banatul, în anii 1731 și 1738.
Monumentul este compus dintr-o coloană înaltă triunghiulară împodobită simbolic, pe care tronează Sfânta Treime, Tatăl și Fiul țin coroana cerească deasupra capului Sfintei Fecioare Maria, care îngenunchează la picioarele lor. Pe cele trei laturi se mai pot vedea sculpturi în relief, reprezentând cele trei calamități – război, foamete și ciumă – pricinuite la acea vreme de turci (1737 – 1739).

Epidemiile de holeră și ciumă s-au repetat la diferite intervale. Cimitirul înființat în 1723 ajunge neîncăpător pentru gropile comune ce se săpau. În anul 1749 este înființat un nou cimitir, pe locul actualului parc Central. Și acesta se umple până în anul 1771, când este închis la rândul său. În 1831 și 1836 o nouă epidemie de holeră se abate asupra Timișoarei, împuținând ulterior numărul locuitorilor.
Tocmai pentru a preveni răspândirea unor boli foarte grave au fost luate măsuri de control și prevenție la cele mai cunoscute vămi ale impărăției. Una din cele mai cunoscute astfel de stabilimente a fost la trecerea dintre Austria și Valahia de la Vârciorova ce reprezenta granița de atunci.

Orice încălcare a hotărârilor de stopare a bolii erau foarte aspru sancționate. Fiind zonă de graniță militară cu imperiul otoman soldații nu stăteau prea mult pe gânduri și deschideau focul împotriva oricărui suspect. Portul Orșova cu treficul său intens de mărfuri era și cel mai vulnerabil.

Pedepsele acum pot fi deosebit de severe „dar perfect justificate în contextul unei perioade când medicina era la nivel de ev mediu”, explica situația istoricul Liviu Groza.

În descrierea sa asupra localității Mehadia (Caraș-Severin) detaliază următoarea situație:
„La postul de carantină, călătorii erau obligaţi să stea perioade mai lungi sau mai scurte, în funcţie de starea sănătăţii populaţiei din zonă. Erau trei grade de carantină: perioada liniştită sau normală, de 21 de zile; perioada suspectă, de 28 de zile, care se aplica atunci când autorităţile habsburgice primeau ştiri incerte asupra situaţiei sanitare din ţările vecine. În fine, era perioada periculoasă, de 42 de zile, în cazul în care ştirile despre epidemii erau confirmate. Paza era dublă, respectiv triplă, iar evadarea era pedepsită fără milă”, spune cărturarul.

„Cel care încălca dispoziţiile de carantină era aspru pedepsit după legile existente, iar dacă restricţia de ciumă era deja constituită, era împuşcat dacă nu se supune somaţiilor”, explica Liviu Groza.
Erau dezinfectate cu mijloacel empirice toate mărfurile, mai cu seamă prin afumare. Plata se făcea cu monede ce erau scufundate în vase de oțet, mărfurile se livrau prin burlane, iar corespondența de dezinfecta deasemenea cu fum.

Unele din cele mai grave molime în Banat au fost: 1347- 1349 – epidemie de ciumă neagră în Banat apoi în 1582 – epidemie de ciumă în zona Caransebeșului iar în 1739 din nou epidemie de ciumă. Nici în secolul al XIX-lea nu a fost mai liniște între 1830-1836 au fost noi epidemii de ciumă dar și de holeră.

Gripa spaniolă lovește și în Banat
Sfârșitul Marelui Război, cum era numită prima conflagrație mondială a adus odată cu prăbușirea fronturilor de ciocniri armate și destrămarea imperiilor trasnaționale au adus o serie de proteste anarhice violente, mișcări politice sau sociale, jafuri, crime. Și dacă toate necazurile nu ar fi fost destule mulți dezrădăcinați purtau cu ei și un temut virus gripal.

La sfârșitul războiului, în contextul căderii monarhiei austro-ungare, populațiile din Transilvania și Banat doreau să se alipească la statele naționale de care se simțeau apropiați. Germanii nu prea aveau nici o opțiune prea clară. Regatul Român le era mai apropiat având o dinastie de origine germanică. Maghiari ar fi dorit o republică autonomă. Sârbii au votat masiv la adunarea de la Novi Sad pentru alipirea de regatul Serbiei.

De marea Adunare de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918 s-a scris foarte mult în istoriografia română. Dar din multitudine de date nu a rezultat prea evident că totul s-a întâmplat în timpul marii pandemii de gripă spaniolă. Unii erau conștienți că au așa zisa „influenza spaniolă” dar alții nici nu conștientizau că tușesc din alte motive decât o banală răceală.

În apropierea Timișoarei, la Săcălaz, se afla un lagăr de militari sârbi căzuți prizonieri de război. Chiar dacă erau destul de corect tratați au dat un mare tribut de victime ce au contractat virusul ciudat ce lovea în soldați. Un alt lagăr se afla și în nordul orașului în zona actualei Căi a Aradului. O parte din militarii înmormântați cu onoruri în cimitirul eroilor de diverse naționalități ce au slujit sub diferite flamuri de fapt nu au căzut în lupte ci tot ca victime ale „influenzei spaniole”.
Deși au pierit mulți bolnavi se estimează, din lipsa unor statistici exacte, ca totuși aici boala nu a avut proporțiile colosale din alte părți. Fie au fost forme mai ușoare fie au fost trecute alte cauze ale decesului în certificate. Nu este de neglijat și nivelul destul de ridicat al asistenței medicale din spitalele civile dar și militare din zona bănățeană. Nu exista un tratament bine stabilit pentru această boală dar îngrijirea atentă a pacienților a frânat oarecum răspândirea accelerată a bolii.

Ultimul, din cele trei valuri, ale gripei avea să se stingă treptat. Cele din urmă victime au căzut în decembrie 1920, după unele surse.
Nici România nu a scăpat de astfel de tragedii. Celebrul istoric și diplomat Neagu Djuvara povestește despre părintele său căzut sub această molimă. Deși căpitanul inginer Marcel Djuvara era ofițer activ al Armatei Română, a murit din cauza gripei în anul 1918.

Alte subiecte :

„Monoloagele solitudinii” la Teatrul Cetății

Teatrul Cetății își deschide noua stagiune cu o distopie teatrală despre solitudine, o ”colecție de singurătăți” care, ca o lentilă...

Avansează amenajarea parcării de pe Martir Ioan Stanciu 

Zeci de locuri de parcare, spații verzi și alei prind deja contur în locul terenului dezafectat de pe strada Martir Ioan...

Citește și :