17.2 C
Timișoara
joi 28 martie 2024

„Importantă este esenţa gestuală a creaţiei, cea prin care artistul trebuie să se identifice”. Interviu cu artistul vizual Cristian Graure, lector universitar al Facultății de Arte și Design din Timișoara

Cristian Graure (n. 1984, la Craiova) locuiește și lucrează în Timișoara, este licențiat al Facultății de Arte și Design (UVT). În 2017 a obținut titlul de „doctor”, cu o teză despre teoria și istoria artei fotografice. În ultimii 15 ani a activat în cadrul Muzeului Național al Banatului, în învățământul preuniversitar și în colaborare cu instituții culturale și de artă, iar în prezent este lector universitar la Facultatea de Arte și Design din Timișoara. În paralel a susținut o serie de evenimente în calitate de curator, precum și proiecte editoriale dedicate fotografiei. Dintre cărțile sale dedicate fotografiei, amintim: Timpul într-un cadru. Timișoara fotografică între 1860 și 1900; Catalogul Bienalei Internaționale de fotografie miniaturală With & Without Timișoara 2015; Un ţinut redescoperit prin imagine. Fotografia în Banatul Montan între 1860 şi 1910 — Ein durch Bilder wiederentdecktes Gebiet. Die Fotografie im Banater Bergland in der Zeitspanne 1860–1910; Istoria artei fotografice din Banat între 1839 și 1918. Identități vizuale în era modernității; Spații Vizuale. Fragmentele alteritații în fotografie — Visual Spaces. Fragments of Alterity in Photography; „Formele timpului”. Realități (re)contextualizate în fotografie înainte de Postmodernism; Hutterer — Fotograful — Der Fotograf (1865–1917).
Activitatea sa artistică s-a materializat prin prezentatarea propriilor lucrărilor în mai multe expoziții personale și de grup.


Robert Șerban: Toată lumea face poze, dar puține poze sunt fotografii. Aud fraza asta, în diferite forme, de ani de zile. Cât adevăr e în ea, câtă emfază?

Cristian Graure: Reprezintă un adevăr din perspectiva „universului fotografic” în care trăim, valabil şi pentru relațiile pe care le stabilim cu imaginile, dar, în acelaşi timp, putem afirma că nu toate imaginile sunt fotografii. Cred că în cazul fotografiei acest lucru se traduce cel mai bine prin relaţia intimă trăită individual de către fiecare artist, care apoi se revarsă către public, în memoria colectivă. În acest sens, cred că relaţia cu fotografia ar trebui să înceapă, pentru artist, de la o apropiere de adevăr, de la sinceritatea cu care porneşte un astfel de demers.

Consider că finalitatea unui proiect fotografic porneşte între norme prestabilite, dar este caracterizat, în mare măsură, de faptul că „imaginea mentală” devine un obiect palpabil numai în momentul în care transcede ideea şi parcurge procesul subiectiv de la intenţie la concretizarea fizică, care o face să devină obiect.

Din ipostaza de „actanţi” în acest joc al înţelegerii şi din această perspectivă, cred că artiştii sunt constrânşi în acest proces de compromisurile pe care trebuie câteodată să le facă. Acestea sunt caracteristice reprezentării prin forma finală, însă importantă este esenţa gestuală a creaţiei, cea prin care artistul trebuie să se identifice, prin sinceritatea pură a ideei sale…

R.Ș.: Când și cum te-a atras fotografia? Ce, cine a produs declicul?

C.G.: Cred că această „sincronicitate” s-a produs pornind de la natura firii mele, una cumva mai analitică. Îmi făcea plăcere — şi încă îmi face — să observ atent viaţa formelor din natură. Un rol fundamental, cu siguranţă, l-a avut perioada copilăriei şi persoanele pe care le-am avut în jurul meu. La un moment dat, probabil o fotografie — obiect mi-a atras atenţia în acest sens, atunci s-a creat o succesiune de stări de lucruri. Am găsit în acea fotografie legăturile palpabile care îmi trezeau amintiri redundante, legate de aceste observaţii şi, în acelaşi timp, cred că au trezit dorinţa de a păstra acele momente trăite. În paralel am realizat că această dorinţă empirică de „a păstra” nu avea legătură cu lucrurile materiale, ci mai degrabă cu persoanele apropiate.

Îmi place să cred că acele momente au rămas cu mine până în prezent şi că au luat forma unor amintiri din care îmi „construiesc” fotografiile, dar şi lucrările realizate în alte medii creative. Probabil este o modalitate subconştientă de a explora posibile răspunsuri pentru întrebarea la fel de fundamentală legată de locul fiecăruia în lume.

R.Ș.: Dintre arte, fotografia e câștigătoarea zilelor noastre: zilnic, sute de milioane de oameni fac miliarde de poze, dintre care câteva sute sunt remarcabile. Cum e să fii în tabăra câștigătoare, ba chiar profesor?

C.G.: Dacă este câştigătoarea zilelor noastre poate însemna, la fel de bine, că este pierzătoarea zilelor trecute. Fiind cea mai tânără dintre arte, putem afirma că, din această perspectivă, fotografia pierde teren în faţa celorlalte arte, care au în spate un trecut îndelungat și glorios.

Ritmul şi consecvența cu care se realizează fotografiile nu cred că dictează neapărat importanţa ei, ci mai degrabă este o consecinţă a evoluţiei rapide a tehnicii şi a faptului că este mai accesibilă unor categorii cât mai diverse de oameni.

Circulă sub diferite forme miliarde de cadre fotografice care aparent au aceste atribute, însă cred că cele remarcabile nu sunt neapărat caracterizate de fidelitatea reprezentării, ci mai de grabă cele care au capacitatea de a crea circumstanţe afective în relaţie cu privitorul.

Nu ştiu dacă mă percep neapărat că fiind parte a unei tabere care este considerată „câştigătoare”. Pentru mine postura de profesor nu este neapărat caracterizată de ipostaza prin care ești desemnat astfel prin funcție şi cred că este, înainte de toate, o responsabilitate. Să te consideri profesor, înainte să îți câștigi această calitate, este ceva ce în ultimul timp se întâmplă tot mai des. Îmi place să cred că sunt perceput astfel atunci când ceea ce fac pe plan profesional rezonează pozitiv cu reacţiile oamenilor din jur. Este un sentiment frumos, unul de care cred că fiecare artist se bucură.

R.Ș.: Fotograful american Ansel Adams zicea că nu există reguli pentru fotografiile bune, există doar fotografii bune. Bănuiesc că nu cu o așa axiomă îți începi cursurile în fața studenților…

C.G.: Este interesantă afirmaţia pentru că, de fiecare dată când se aduce în discuţie, mă trimite cu gândul la faptul că fotografia nu a fost niciodată în discordanţă cu momentul creaţiei. În schimb, reprezentarea care este trecută prin filtrul şi percepţia individuală, a fost şi va fi strâns legată de timpul universal. Aceasta axiomă reprezintă cumva „imaginea mentală” a artistului, care va deveni, la un moment dat, un obiect perceptibil şi pentru ceilalţi prin ceea ce transmite — şi doar atunci se naşte şi posibilitatea unei afirmaţii obiective în acest sens.

În acelaşi timp cred că se referă şi la faptul că universul nostru este perceput vizual ca fiind construit din fotografii şi ține doar de sensibilitatea şi aptitudinile artistului pentru a fi „culese”. Acest tip de afirmaţie subliniază şi mai mult relaţia existentă între timpul creaţiei şi subiectivitatea operatorului, ceea ce constituie spectrul personal.

Din postura interacţiunilor cu studenţii, cred că cele mai vii şi constante sunt în special cele cu pimul an. Primele întâlniri ale studenţilor cu fotografia într-un cadru profesionist îmi reamintesc constant și aduc în context propriile mele experienţe. Mă „obligă” cumva să revizitez fotografia din perspectiva ambelor tabere, să mă situez constant în faţa unor provocări noi, pe un tărâm care redevine necunoscut.

Aceste prime momente preiau forma unei întrebări pe care o adresez cu fiecare ocazie, o întrebare fundamentală şi omniprezentă prin semnificaţiile şi complexitatea ramificaţiilor: ce este fotografia? Importanţa acestei întrebări cred că este dată de „sonoritatea” cu care generează alte întrebări, dar și răspunsuri în urma ei, cu trimiteri la relaţia care se crează între intenţia artistului fotograf şi finalitatea proiectului său. În acelaşi timp are şi rolul de a îngusta prăpastia dintre „operator” şi aparentul dezavantaj creat pe principul că trebuie să beneficiezi constant de cea mai performantă aparatură. De fapt, are rolul de a-l apropia pe fotograf de sine, de adevăratul instrument al creaţiei.

În jurul acestei întrebări am putea să gravităm mult timp, însă poate cu altă ocazie.

R.Ș.: Tehnologia ajută fotografia. E suficient să te joci pe computer cu o imagine, iar ea poate să devină, dintr-una banală, una aparte. Tu te ajuți de computer? E asta o trădare sau, dimpotrivă, un ajutor?

C.G.: Cu siguranţă tehnologia ajută fotografia, la fel cum şi electricitatea ajută cititul! Este suficient să te joci şi pe computer şi pe aparat, important este să te joci. Nu ştiu dacă este în regulă să iei aparatul mult prea în serios. El este construit dintr-o serie de ecuaţii prestabilite. La rândul lor, aceste ecuaţii funcţionează între norme şi parametrii care îi sunt adresaţi fotografului pentru a fi folosiţi, nu invers. Să ne punem bazele excesiv în tehnică ca o soluţie salvatoare, pentru noi, ca artişti, ar fi ca şi cum ar trebui să afirmăm faptul că în această situaţie unul ar trebui să cedeze în faţa celuilalt, iar acela să fie fotograful!

Desigur, tehnica are rolul său bine definit în fotografie, rol faţă de care fotografia nu se poate despărţi, însă trebuie găsită constant o stare de echilibru, ţinând cont de particularităţile şi ceea ce implică fiecare situaţie și în funcţie de intenţia sau scopul pe care îl avem.

R.Ș.: Cum ochești o imagine, când decizi că merită imortalizată, ce calități trebuie să aibă ca să o păstrezi, ba chiar să o expui?

C.G.: Întrebarea îmi aminteşte de faptul că, în relativ scurta istorie a fotografiei, aparatura a jonglat constant între modele cu vizor şi fără. Ca artist şi, în special, ca fotograf, te trezeşti de multe ori în ipostaza de „mediator” căruia îi revine rolul unei „negocieri” subtile a relaţiei dintre spaţiul şi timpul creaţiei.

Din perspectiva asta cred că decizia are mai degrabă legătură cu relaţia strânsă dintre momentul şi locul în care fotografiezi şi până la finalitatea sa tehnică. De fapt, expunerea este partea cea mai simplă, ceea ce implică acest proces până atunci reprezintă partea cea mai complicată.

Când simţi ca artist că ai sufletul „educat”, se stabileşte un precedent ce poate da naştere la impulsurile de care ai nevoie să porneşti în această călătorie a creaţiei.

R.Ș.: Folosești pentru fotografii, de ceva timp, ca toți muritorii de rând, telefonul. Nu e ca și cum un trăgător de elită s-ar mulțumi cu un pistol?

C.G.: Folosesc telefonul, în primul rând pentru că s-au făcut progrese tehnice remarcabile în ultimul timp în această zonă şi pentru că are capacitatea de a oferi intimitatea de care ai nevoie de multe ori. Tot actul acesta devine o discreţie totală, în special atunci când cauţi subiecte ce ţin de „momentul decisiv”. Dezavantajul aparatelor este dat de corpul şi obiectivele greoaie şi vizibile, în faţa cărora oamenii vor adopta mereu o altă atitudine. În cele mai multe cazuri devine o proiecţie denaturată, pentru că imaginea despre sine diferă aproape tot timpul de imaginea percepută de ceilalţi. În astfel de situaţii, în prezenţa aparatului, oamenii se simt expuşi.

Nu cred că se face un compromis prin aparatura pe care o foloseşti, poate doar atunci când se lucrează pentru campanii publicitare sau diferite alte forme de promovare comercială. DSLR-ul, telefonul, GoPro-ul sau orice ce te face să te simţi relaxat este potrivit dacă poţi pune în practică cât mai bine demersul generat de „imaginea mentală” şi pentru a avea un rezultat cât mai bun în direcţia urmărită.

Este interesant faptul că în acest domeniu — care în mod greşit este identificat doar prin capacitatea şi posibilităţile tehnice —, din producţia imensă de imagini pe care le generează, lipseşte cel mai mult latura umană, acel aport care face cu adevărat din fotografie o operă artistică, calitatea care face ca publicul să rezoneze şi să vibreze în faţa ei.

R.Ș.: Ai adunat până acum o mulțime de fotografii vechi, rare și valoroase. Ai publicat câteva albume cu o parte dintre ele. Ba chiar și o istorie a fotografiei din vestul României. Ce-ar mai urma?

C.G.: Cred sunt o mulţime de termeni pentru a defini acest demers longeviv, însă nu ştiu care ar fi cel mai potrivit. După anumiţi parametri, s-ar putea strecura aici şi un termen medical, dar, în esenţă, cred că ceea ce presupune, cu tot cu implicaţiile sale, poate deveni o terapie, una în special pentru suflet. Îmi amintesc că, poate, cele mai dificile momente pe care a trebuit să le traversez au fost depăşite mai uşor prin satisfacţia spirituală oferită de acest univers de imagini, care este în continuă expansiune.

Desigur, asta implică multe eforturi, de la cele financiare, la timpul alocat, şi poate devein, câteodată, o muncă de detectiv, dar care contribuie într-un mod benefic la disciplina proprie printr-un structuralism analitic, cu ecouri adânci şi în demersurile artistice personale. Treptat, şi sfera de interes s-a extins şi către alte aspecte legate de fotografie, prin aparatură şi accesorii, cam tot ceea ce implică realizarea unei imagini.
În paralel, cred că am început să le percep şi cotele valorice stabilite şi de interesul crescut pentru astfel de obiecte, care se găsesc în prezent într-un număr restrâns, fiindcă până la urma fotografia este o artă efemeră şi este supusă poate cel mai mult perisabilităţii.

Dincolo de aceste aspecte, poate cea mai importantă parte a actului de a colecţiona şi fără de care şi-ar pierde semnificaţia, este intenţia cu care a fost creată: aceea de a fi oferită comunităţii.

Cred că cea mai bună modalitate de a valorifica acest patrimoniu este prin diferite proiecte editoriale şi evenimente dedicate fotografiei. Sunt deja câteva cărţi, albume şi cataloage dedicate fotografiei, locurilor şi oamenilor ei, pe care le-am publicat până în prezent şi care ilustrează şi valorifică partial, în acest sens, colecţia personală.

Ca proiecte viitoare, din considerente practice, cred că titlul pe care l-ai menţionat ar fi util în cercetările viitoare printr-o a doua ediţie, care să beneficieze şi de o difuzare corespunzătoare.

Un alt viitor proiect, care sper că îşi va găsi locul în sfera de interese locale, ar fi înfiinţarea unei instituţii tutelare dedicate fotografiei, în care să fie valorificată în spaţii de expunere şi într-un centru de cercetare-documentare.

Interviu realizat de Robert Șerban

Alte subiecte :

Universitatea Politehnica Timișoara, cea mai bună alegere pentru admitere

Universitatea Politehnica Timișoara a dat startul campaniei de admitere, iar în acest context sunt în derulare o serie de activități: caravana...

Două evenimente la care sunt așteptați iubitorii de muzică și poezie

Walter Ghicolescu va concerta pentru prima dată în Timișoara vineri, 29 martie la ora 20, la Porto Arte, sau „Vaporu” cum mai este cunoscut...

Citește și :