„Îmi asum integral conturul literar, civic și moral pe care-l am”. Interviu cu scriitorul Dorin Tudoran

Dorin Tudoran (n. 30 iunie 1945, Timișoara) este scriitor, publicist și disident politic român. Licențiat al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București (1968). Redactor la publicațiile românești pentru străinătate (1971–1973), la revistele „Flacăra” (1973–1974) și „Luceafărul” (1974–1980). La 7 aprilie 1984, Dorin Tudoran a depus o cerere prin care a invocat dreptul de a emigra, împreună cu familia. În fața refuzului autorităților comuniste de a-i răspunde, i-a adresat, la 1 august 1984, un memoriu lui Nicolae Ceaușescu, în care a cerut dreptul de a fi liber. Pe 8 aprilie 1985, a fost convocat la Procuratura Municipiului București și amenințat cu un proces penal. La 25 aprilie 1985, a declarat greva foamei și a încearcat să obțină o audiență la Consulatul SUA din București. A fost transportat (împreună cu fiica sa de 8 ani) la sediul Secției 1 Miliție București, unde a fost anchetat și reținut timp de 12 ore.

La 6 iunie 1985 a încetat greva foamei, iar pe 24 iulie, același an, a părăsit, împreună cu familia, Republica Socialistă România. S-a stabilit în SUA, unde a editat publicațiile „Agora. Revistă alternativă de cultură” (Philadelphia, 1987–1992, finanțată însă de The National Endowment for Democracy — NED) și „Meridian”. Între 1993 și 2000, a fost director al birourilor IFES din Moldova și România. În 2000 a revenit la Washington, unde a lucrat la IFES până în 2008 (Senior Director for Communications and Research și membru al Echipei Executive). Între 2009 și 2012 a lucrat la The World Learning, tot în Washington, ca Director al programului Democracy Fellows finanțat de United States Agency for International Development (USID). A debutat, în 1973, cu volumul de poezie Mic tratat de glorie, iar de atunci a publicat aproape 30 de cărți, majoritatatea de poezie și publicistică.

Robert Șerban: În 2016, v-ați închis blogul unde care scriați, v-ați închis și contul de Facebook, ați renunțat să scrieți pentru siteul republica.ro. Toate acestea făceau parte dintr-o cură de… deromânizare, încercând, mărturiseați, să pecetluiți „despărțirea de România”, care a început în 1985. Pare mai mult un alint, domnule Tudoran, nu cred că ați încercat vreodată asta, chiar dacă ați avut supărări pe țara de baștină. Care vă e acum relația cu România? Cum se vede „patria” după 35 de ani și 10.000 de kilometri depărtare?

Dorin Tudoran: Cine a urmărit, cât de cât, jurnalistica pe cont propriu pe care am făcut-o pe bloguri își reamintește că, aproape o dată la un an sau doi, făceam o pauză de câteva luni — erau scurtele mele „cure de deromânizare”. Apoi, a venit decizia finală — toxicitatea de care ești înconjurat, încercând să spui adevărul, devenise insuportabilă. Este și va rămâne multă vreme așa.

Am fost bănuit că mă alint și atunci când, părăsind România, în 1985, declaram că viitorul meu literar devine facultativ. Nu m-am alintat nici atunci (timpul a dovedit-o), nu m-am alintat nici în urmă cu câțiva ani, când am închis blogurile și am încetat orice prezență publică. Cu micile, nesemnificativele excepții ale unor scurte comentarii la textele postate de prieteni ai mei, proprietari de bloguri, ca Vasile Gogea și Liviu Antonesei, am tăcut. Și asta voi face și după vânzoleala produsă de prezența online la FLITM și două interviuri prilejuite de împlinirea a trei sferturi de veac de când tot alunec pe această planetă.

Făcând ușurel pe nebunu’, aș zice că România s-a despărțit de mine, nu eu de ea. Dar e treaba ei — ea e din ce în ce mai mare și mai tare, eu sunt din ce în ce mai mic și mai moale. Și-apoi, nu pe ea sunt supărat, ci mai degrabă pe mine însumi, fiindcă, așa cum mărturiseam în prefața unei cărți apărute în 2015, am comis eroarea de a mă eterniza în efemeride. România le știe mai bine pe toate, n-are urechi de auzit, nici ochi de văzut. După fiecare plonjare în absurd, găsește că vinovați sunt alții. După lupte de gherilă prin subsolurile cele mai murdare ale politicii, lucrurile revin la normal: foști băsiști clocotitori și anti-iohanniști feroce reușesc să se recicleze în iohanniști de carieră; foști detractori ai candidatului Iohannis, aliniați cândva în spatele Profesorului Giruetă, cel cu îndemnul de luptă „Iohannis — Un Relu Fenechiu cu nume german!”, își descoperă azi o vocație ancestral pro-iohannistă, fiindcă, vorba aia, dacă nu curge, pică; foști neînduplecați anti-Dan Voiculescu au devenit „Salut, nea Dane. Ce mai faci?” și prezențe zilnice în emisiunile Antenei 3 etc. După care vor urma alte cicluri naturale al naturii umane românești. Vorba cântecului — The Show Must Go On. Numele spectacolului? Pupat toți piața endependenți!

După dramoleta murdară „Sex oral pe baze partinice” din 2009, care i-a inclus pe cei de la publicația spaniolă La Vanguardia și pe actorii autohtoni Horia-Roman Patapievici, Mircea Geoană, Ana Birchall, Traian Băsescu și, într-o anumită măsură, pe Sever Voinescu, unde ne aflăm azi?

La Vanguardia e bine mersi, dar nu la adăpost total de COVID-19; Patapievici publică o carte, Anii urii, din care, probabil, lipsesc contribuțiile grupului său la isterizarea discursului public fiindcă, așa cum se știe, de ură s-au făcut vinovați doar „ceilalți”; Mircea Geoană a ieșit din cursa pe care i-a întins-o Sorin Ovidiu Vântu și e ditamai adjunct al Secretarului NATO; Anei Birchall i-au ieșit din nou vorbe, de data asta de bine — că ar putea fi viitorul ambasador al României la Washington; Traian Băsescu e pe cale să scape de pseudonimul, nu doar literar, „Petrov”, iar Sever Voinescu s-a reîntors unde-i șade foarte bine — eseistică.

Pe acest subiect definitoriu pentru starea de fapt(e) și cea de spirit(e) din România aș propune realizarea unui film cu titlul „A fost sau n-a fost? Partea a II-a”. Cornel Porumboiu ar fi alegerea naturală. Dacă n-ar avea timp, Radu Jude ar fi o soluție foarte interesantă.

În sfârșit, i-au trebuit mai mult de trei decenii României post-decembriste pentru ca Ion Cristoiu — acest gunoi monumental — să fie lăsat din brațe de cei a căror unealtă a fost. Numai că e prea târziu și este un fel de victorie à la Pirus — Cristoiu a pierdut procesul cu Mădălin Hodor, dar a câștigat războiul cu România. Și împotriva acestei victorii nu mai există niciun recurs. Dacă pentru imundul „Coroiu” România a avut nevoie de peste trei decenii de investigații, la cam cât s-ar putea întinde așteptarea în cazul „Petrov”? Cam pe când am putea afla răspunsul la dilema ori laie, ori bălaie? Nu de alta, dar vorbim de o personalitate care a fost șeful statului timp de 10 ani.

S-a stins de curând Radu Călin Cristea. Nu era de ajuns că la apariția monumentalei sale cărți, Împăratul cu șapcă. Regimul Traian Băsescu și elitele sale, s-au lansat campanii de linșaj împotriva lui, iar unul din personajele cărții a cerut chiar boicotarea editurii care publicase volumul, iată că la moartea lui Radu Călin Cristea băieții fini și fetele fine ale elitelor necondiționat-băsiste și-au pus lătrăii din nou la lucru. Asta, așa, ca parte a cursurile lor de civism și civilitate rostite de la tot felul de catedre de chirpici — sărmani dascăli ai neamului!

În sfârșit, nu pot răspunde întrebărilor dumneavoastră privind relațiile mele de azi cu România, sau cum apare pentru mine imaginea ei de la o depărtare de 10.000 de kilometri, altfel decât am făcut-o răspuzându-i, în luna iunie, domnului Ovidiu Șimonca: „Pentru a vă răspunde sincer la această întrebare trebuie să mai așteptăm cel puțin alți 75 de ani. Sper să aveți răbdarea cuvenită. Deocamdată, eu unul sunt fascinat de o realitate în doi timpi. Când a trebuit să părăsesc România, țara era burdușită de genii tăcătoare. Azi, România este suprapopulată de genii trăncănitoare. Dacă diferențele specifice sunt oarecum împachetate într-un soi de ceață, numitorul comun este de o claritate orbitoare — genialitatea. Bănuiesc că României i-ar fi mers cu mult mai bine decât i-a mers, dacă n-ar fi fost și n-ar continua să fie permanent hăituită de obsesia halucinogenă a imensei genialități de care mustește — de la vlădincă la opincă și de la ventrilog la cărturar”.

R.Ș.: Un principiu taoist spune că înțeleptul acționează, dar nu luptă. Cât de des v-a încercat regretul că ați luptat și că n-ați stat, ca un înțelept, în expectativă? 

D.T.: Mă bucur să descopăr în dumneavoastră un reputat sinolog, unul de altă natură decât „taoistul” Ion Gheorghe, cel din anii ’80. Eu, unul, după ce m-am prăjit demonstrând plagiatul săvârșit de Ion Gheorghe (altfel, în zilele lui faste, un poet de primă mână), am trecut la alți înțelepți, mai puțin periculoși. Iată, în contrapartidă la înțelepciunea taoistă pe care mi-ați oferit-o, vă propun un proverb sumerian: „Până nu e făcută poștă de toți marinarii crucișătorului Aurora, orice angajată a unui bordel trebuie considerată fată mare”. Ce legătură are acest proverb cu strălucita rezistență (doar) prin cultură din anii dictaturii comuniste? Evident, niciuna. Dar, „orișicâtuși de puțin contează enorm elefanții când dorm”, nu? Cât despre mine, i-am lăsat pe alții să stea în expectativă, să se odihnească, să prindă puteri urieșești. Azi, duduind de forța dobândită în deceniile de odihnă, foarte mulți dintre ei povestesc prin ce nenorociri au trecut, luptând pe viață și pe moarte cu dictatura comunistă. Îmi par ca niște protagoniști ai unui film de desene animate care s-ar putea intitula „Noi, cu mușchii ca oțelu’/ Vom culege mușețelu’!” Spectacolul acesta — fie el cu spectatori în sală, fie doar online — îmi amintește câteva vorbe ale lui Montaigne. Sunau cam așa: „Au existat multe lucruri teribile în viața mea, dar cele mai multe dintre ele nu mi s-au întâmplat niciodată”.

Vedeți? Știa el Gorică Pirgu ce știa, când cogita: „…oricum, Montaigne e drăguț, are părțile lui…” Are, cum nu? Cum are și Gorică, acest etos — ba chiar și patos — național care, după decembrie 1989, se tot înmulțește prin sciziparitate.

R.Ș.: Ați avut vreodată tabieturi legate de scris, de scrisul poeziei, mai ales? Cum vă stârneați, cum vă stârniți muza?

D.T.: N-am avut. Jocul de-a stârnitul muzei îmi amintește de un bun prieten, fost coleg de liceu, inginer, reîntâlnit în America. Povestindu-mi despre frământările începuturilor sale americane, când încerca să dea și el o lovitură financiară, îmi spunea cum și-a aranjat un birou acasă, a cumpărat cea mai scumpă planșetă de desen, scule de toate felurile, creioane, pixuri, cerneluri, literatură care te asigură că, dacă ții cont de ea, în mod sigur intri în liga unor Bill Gates și Steve Jobs. După care a tot așteptat să-i vină vreo idee genială. Nevenindu-i, a căutat un job. A găsit unul — foarte bun și potrivit pentru el. În urmă cu câțiva ani s-a pensionat multimilionar. Are o casă superbă în Texas, câteva super automobile, o vilă în Spania, călătorește peste tot numai Business sau First Class. Morala? Stai liniștit, monșer! Nu e nevoie să stârnești muza. Te caută ea când consideră că ești pregătit să înțelegi ce-ți spune și capabil să stârnești în tine poezia sau alt gen literar. Nu i-am înțeles niciodată pe autorii care se dau de ceasul morții să publice în fiecare an cărți de 800–1.000 de pagini, nu de alta, dar nu care cumva să-i uite muza, cititorii, premiile, mass-media, festivalurile literar-culturale și, mai ales, să nu supere contul bancar al editorului care-i are sub contract.

R.Ș.: Pare dificil să ieși din poezie și să intri în realitate, apoi să intri, din nou, în logica poeziei. Ați făcut asta și în tinerețe, când ați practicat jurnalistica, o faceți și acum, când sunteți conectat la ceea ce se întâmplă „afară”, dar și scrieți ficțiune. Cât de complicat v-a fost, vă este să gestionați acest balans continuu? Cum schimbați registrele, când? 

D.T.: Nu eu schimb registrele, ele mă schimbă pe mine. Realitatea? Poate ar trebui să acceptăm și posibilitatea că asemănarea cu ea nu este niciodată întâmplătoare, fiindcă realitatea ar putea fi un artifact al imaginației, al ficțiunii. Tot ce am încercat să fac (fie în anii de tinerețe, fie în cei de maturitate) când scriam și gazetărie, și literatură a fost să evit a folosi uneltele jurnalisticii, când scriam poezie, și pârghiile nevăzute ale poeziei, când scriam jurnalistică. Doar Dumnezeu știe dacă și cât am reușit.

R.Ș.: Mărturiseați, undeva, că regretați că ați scris doar sporadic poezie după 1990 și că v-ați dedicat timpul altor îndeletniciri decât celor literare. Vă mai încearcă acest regret?

D.T.: Dacă întemeietorul taoismului autohton, Traian Băsescu — „Petrov”, ne-a luminat că „Iarna nu-i ca vara” și, mai ales, că „dNumai boul e consecvent”, gânditorul sumerian ce mă pretind bănuiește că numai idioții nu au regrete. Cum își administrează cineva regretele este altă istorie. Unii se trezesc locuiți de uriașe complexe de superioritate, alții se trezesc hăituiți de teribile complexe de inferioritate. Puțini înțeleg să se ia în primire, adică să accepte, cu oarece seninătate, complexitatea factorilor ce compun un destin. Sper să nu vă încerce niciun regret că mi-ați pus întrebarea cu pricina.

R.Ș.: Cât de des vă întâlniți cu poeziile pe care le-ați scris în tinerețe? Ce raport aveți cu poemele de la 20, 30, 40 de ani? Vă recunoașteți în ele?

D.T.: Mă întâlnesc cu ele foarte rar și nu neapărat la inițiativa mea. Am un raport civilizat cu ele. Chiar atunci când unele mă dezamăgesc, nu le iau la șuturi, ci îmi spun: „Am fost aceste cuvinte”. Adică mă recunosc în ele, chiar dacă unele tonalități mi se par stranii. Îmi asum integral conturul literar, civic & moral pe care-l am. Altă cale nu cunosc. Probabil că nu am suficientă imaginație.

R.Ș.: Ediția a doua a volumului De bună voie, autobiografia mea (ediție și postfață de Florin Daniel Dincă, „Cuvânt înainte” de Dorin Tudoran, Ed. Amphion, Bacău, 2020) este una dintre surprizele frumoase ale anului editorial 2020, mai ales că ea conține și un grupaj de poeme noi, în afară de cele publicate în 1986, în prima ediție. Liviu Antonesei spune că i-ați părut mai interesat de valoarea documentară a acestei ediții și că sunteți, cumva, detașat de miza ei literară. Care e adevărul: poezie sau document, în noua „autobiografie”? 

D.T.: Liviu are dreptate. Am explicat, în prefața cărții, istoria publicării acestui volum. Nu a fost inițiativa mea, ba i-am și sfătuit pe editori să renunțe la acest proiect. N-au acceptat. Adevărul nu-l pot stabili nici eu, nici editorii. Doar cititorul — în funcție de ce raporturi anterioare a avut cu poezia autorului și cât a fost de interesat de biografia lui — poate stabili unde cade accentul, unde este miza — pe poezie sau pe document? În vreme ce pentru un cititor miza se află pe poezie, pentru un altul ea cade pe document. Pentru un al treilea cititor e posibil ca nici poezia, nici documentul să nu prezinte vreo miză. Și în acest ultim caz, autorul e consolat de multă vreme, amărăciunea rămânând doar în curtea editorului. Și tocmai de această amărăciune am încercat să-i ocrotesc pe domnii Dincă și Dincescu, dar n-a fost chip. Tot ce sper este ca surprinzătoarea, pentru mine, lucrare de doctorat a domnului Dincă, în care eu și scrisul meu jucăm rolul de subiect, să-i aducă o recunoaștere pe măsura unui efort cu totul remarcabil. Nu o spun pentru că la mijloc se află numele meu, ci pentru că, atunci când va apărea și sub forma unui volum, se va putea vedea despre ce volum de muncă și despre ce capacitate de analiză este vorba.

R.Ș.: Care sunt poeții care vă plac? Ce fel de poezie citiți cu predilecție?

D.T.: Îmi plac toți poeții — indiferent de opțiunile lor politice — care au devenit laureați ai Marelui Premiu Internațional de Poezie Janus Pannonius, considerat de The New York Times un „Nobel pentru poezie”: Lawrence Ferlinghetti, Simin Behbahani, Adonis, Yves Bonnefoy, Giuseppe Conti, Charles Berstein, Adam Zagajewski, Augusto de Campos, Yang Lian, și Clara Janés Nadal. Dintre americani îi citesc/recitesc cu mare plăcere pe John Ashbery, după gustul meu cel mai important poet american al ultimilor nu-știu-câte-decenii, și pe Susan Howe.

Îmi plac macedoneanul Nikola Madzirov, japoneza Yoko Tawada (azi scrie mai mult proza și eseu decât poezie), canadianca Anne Carson. Și-mi place foarte mult prietenul meu Géza Szöcs. Îmi plac foarte mult și cărțile despre poezie. Cele semnate de Marjorie Perloff (căreia îi sunt coleg în juriul permanent al Premiului Janus Pannonius) sunt extraordinare. Nu cred că în America există un cunoscător de poezie — de la Rimbaud încoace — de calibrul ei. Ca membru al juriului, citesc poezie foarte diversă, scris în mai toate colțurile lumii, și numele laureaților de până acum poate confirma acest lucru. În afara cititului pentru aceste jurizări, citesc poezie din ce în ce… mai puțin. Îmi amintesc de un interviu în care Al. Paleologu, întrebat ce mai citește, mărturisea că la vârsta respectivă mai mult recitește. Ajuns și eu la vârsta respectivă, am constatat că recititul a devenit preponderent în lecturile mele. Îmi recitesc prietenii, recitesc cărți pe care le-am considerat, după o viață, fundamentale.

R.Ș.: V-a mai interesat să știți ce e nou în literatura din România, ce „fac” generațiile tinere?

D.T.: Mulți ani, după plecarea din România, am încercat să fiu cât de cât la curent cu ce este nou în literatura „de acasă”. În revista „Agora” nu am publicat doar scriitori consacrați, ci și oameni la început de drum literar. Cu unul dintre ei stau de vorbă chiar acum. Cu trecerea timpului, vremea pe care am putut s-o aloc cititului de literatură română, inclusiv a celei scrise în Moldova, s-a restrâns. Din umbră, am urmărit mai multe destine literare la început de drum. Direct, ultimul contact l-am avut cu un grup de autori foarte prețuiți, când am fost invitat de Simona Popescu și Ion Bogdan Lefter la Festivalul Gellu Naum, ediția din 2017. M-am simțit și bine, și mai puțin bine. Bine, fiindcă lui Gellu Naum îi datorez multe. Bine — fiindcă vedeam, pe viu, poeți despre care auzisem; pe unii îi și citisem cu mare interes. Mai puțin bine fiindcă, la un moment dat, poemele lor au început să se închege în urechea mea de ascultător într-o masă în care se pierdeau contururile personale. Când le venea rândul la citit, mulți apăreau în cerdacul casei lui Gellu, de la Comana, cu telefonul mobil de pe al cărui ecran începeau să citească. Nu știu dacă vizualul m-a împins să am senzația că, în anumite cazuri, auzeam aceeași poezie citită anterior de alți poeți sau dacă, în unele cazuri, chiar profilurile poetice îmi apăreau depersonalizate fiindcă erau chiar așa. E posibil ca explicația să fie una în care sunt amestecate ambele elemente. Care este proporția între o explicație și alta nu pot să judec, fiindcă nu am suficiente elemente la îndemână.

Loialitate de generație, de leat literar — îmi aminteam în acele clipe, la Comana, că, pe când eram de vârsta mai tinerilor poeți pe care îi ascultam, nu trebuia să-mi spui numele autorului pentru a-ți spune al cui era un poem sau altul. Nu aveam probleme să identific o Ileana Mălăncioiu sau un Daniel Turcea, o Nora Iuga sau o Angela Marinescu, un Mihai Ursachi sau un Cezar Ivănescu, un Nicolae Prelipceanu sau un Adrian Popescu, un Mircea Dinescu sau un Paul Emanuel. Ce să mai spun de colegii mei de grupă universitară, cu toți debutați cu ani înaintea mea — Constanța Buzea, Ion Alexandru și Adrian Păunescu. Așa cum, mai târziu, nu aveam probleme să ghicesc că un poem este al Marianei Marin sau al lui Liviu Antonesei, al lui Vasile Gogea sau al lui Petru Ilieșu, al lui Iaru sau al lui Coșovei, al lui Ion Mureșan, al lui Stratan sau al lui Nichita Danilov. Iar după 1990, simțeam care poem e al lui Paul Daian, Emilian Galaicu-Păun sau Nicolae Coande.

R.Ș.: Scrieți la un roman! Ce anume a declanșat interesul pentru „regele literaturii”? Ce fel de roman va fi?

D.T.: Nu știu de unde mi-a venit. Ce-mi amintesc este că după o lungă și plăcută vizită făcută lui D.R. Popescu la Cluj, timp în care am realizat și un interviu pentru seria Biografia debuturilor, dere-ul m-a întrebat dacă nu scriu și proză. Am dat din colț în colț, dar bucătăria în care stăteam la masă era destul de mică, așa că simțeam colțurile tot mai aproape de coaste. Ajuns la București, i-am trimis două proze scurte. Mi le-a publicat imediat. Întâlnindu-ne în același an la mare, m-a întrebat, într-o seară, despre personajul uneia dintre proze „E cel la care mă gândesc eu?” Nu mai știu ce i-am răspuns, fiindcă, pentru mine, personajul respectiv nu exista decât în mintea mea. Dar mintea de prozator a dere-ului detectase în personajul meu un personaj necunoscut mie, așa cum Titus Popovici detectase în mine un posibil co-autor pentru scenariile sale de film. După câteva luni de tatonări, Titus a renunțat la invitație, înțelegând că nu mă trăgea inima să joc în filmul de-a scenariștii. Mircea Mihăieș mi-a publicat și el, în „Orizont”, niște fragmente de proză.

Luca Grimaldi, personajul în jurul căruia ar trebui să se închege un roman, mi-a devenit, uneori, prea apropiat, alteori — prea străin, încât nu cred că o voi scoate la capăt cu el.

Alexandru Petria mi-a propus, cu ani în urmă, să facem un volum de dialoguri. Am început, dar din cauza încetinelii răspunsurilor mele, până la urmă am renunțat amândoi. Nu înainte ca Sandu să mă fi luat prin surprindere cu niște întrebări, comentarii privindu-l pe sus-numitul Luca Grimaldi. N-ar fi de mirare ca personajul acesta să se descurce foarte bine și fără mine, așa cum s-au descurcat fără ajutorul meu și alți Luca Grimaldi, dacă m-aș gândi fie și numai la trubadurul, Guelful și diplomatul anilor 1200, la un primar al cetății Milano sau la un doge al Genovei.

R.Ș.: Credeți că își pierde literatura din percutanță sau, dimpotrivă, câștigă cititori? 

D.T.: Este un subiect care nu va înceta să fie dezbătut prea curând. Spre a nu pierde mult prea mult din interesul pe care-l prezenta altădată, literatura se adaptează unor formaturi noi. Cele electronice conduc azi competiția. Rămâne de văzut dacă numărul „cititorilor electronici” va compensa numărul cititorilor pierduți de formatul carte tipărită. Pe de altă parte, mi-e teamă că, uneori, blamând agresivitatea formatului electronic pentru scăderea numărului cumpărătorilor de carte tipărită, romantizăm perioadele trecute considerând, cam imprudent, că „pe vremuri” mai toată lumea citea pe rupte. Eu, unul, m-am obișnuit destul de greu cu cititul de literatură pe computer/tabletă sau cu audio-cărțile. Cel mai greu mi-a fost cu poezia — ani de zile n-am putut citi poezie decât având cartea, revista în mână. Relația mea cu pagina tipărită pe hârtie a fost foarte puternică. Acum, vremurile m-au dat pe brazdă…

R.Ș.: Ce aduce nou senectutea, care e plusul ei? 

D.T.: Nu am descoperit încă avantajele senectuții. Cum le simt, cum vă anunț, dar în așteptarea mesajului meu nu vă grăbiți cu îmbătrânitul. Nu împărtășesc părerea unora că senectutea te face neapărat mai înțelept. Cunosc prea multe cazuri când un mitocan, o javră de om, o canalie este și la 80 de ani ce a fost la 25.

R.Ș.: Dacă ar fi să alegeți un singur poem, din tot ceea ce ați scris, pentru o antologie din poezia lumii, care ar fi?

D.T.: Nu-mi surâd asemenea pariuri, din multe motive. Unul dintre ele fiind acela că, în funcție de zi, noapte, stare de spirit, probabil aș alege, de fiecare dată, o altă poezie. De multă vreme mă simt foarte aproape de un distih de demult: „Numai copilăria e glorioasă/, în rest totul e agonie”. El răspunde, într-un fel, și întrebării dumneavoastră anterioare despre senectute…

Când, în 2015, la Cluj, într-o seară a Festivalului de Carte Transilvania, l-am auzit pe sociologul Vasile Dâncu invocând acest distih, mi-am zis că lumea nu e doar mică, ci și cu totul surpinzătoare. Și surprinzătoare este — aveam să aflu că probele cele mai elocvente că sunt un PSD-ist atroce erau că sociologul vorbise despre versurile mele, iar editura Școala Ardeleană, condusă de vărul domnului Dâncu, îmi publicase un volum de publicistică, Luxul indiferenței, care fusese lansat în timpul festivalului. M-am întrebat ce și-or fi zis pesediștii pe care i-am tot înjurat timp de treizeci de ani, fiindcă ce și-a zis prietenul meu Vasile Gogea — cel care avusese ideea publicării acelui volum — știam. Dar cine nu știe că și Vasile Gogea e un pesedist din tata-n fiu? În sfârșit, cum toată sporovăiala noastră din această pagină a plecat de la cărți, iată un poem didactico-autobiografic:

Cartea

mii de ani am citit —

toate cărțile lumii

amânând clipa în care

voi adăuga lumii

propria mea carte

am tras de timp

mileniu după mileniu

recitind toate cărțile lumii

doar spre a nu vedea cum se naște

cartea mea

limbile tuturor neamurilor

se deschideau privirii mele

atinsă parcă de iarba fiarelor

așa că nu mi-a scăpat

nicio carte a lumii

când a trebuit să adaug lumii

propria mea carte

toare cărțile lumii au dispărut

și cartea mea a rămas singură

am înțeles atunci

că nu există alte cărți

există doar Cartea mea

cu milioanele ei de ani

între pagini