Într-o postare pe o rețea socială, directorul instituției, Radu Trifan, instalat cu doar o lună în urmă în funcția de director al muzeului, face o radiografie teribilă a situației din interiorul așezământului, așa-zicând cultural.
Trifan se plânge de haos organizatoric, de subțirimea și de lipsa de entuziasm a personalului muzeului și face trimiteri directe și cu tâlc către fostele conduceri, instalate eminamente politic, în ultimii ani, în fruntea Muzeului Satului Bănățean. Iată postarea integrală a noului manager al instituției:

,,O lună de nopți nedormite adică o lună de când m-am apucat de treabă la muzeu. Și dacă tot nu dorm noaptea, să scriu pe scurt cum stă traba. Că în ciuda sutelor de felicitări primite aici pe facebook, acolo nu prea m-a vrut nimeni, cam asta e realitatea. Eu cu ideile mele „din privat”, care nu știe cum stă treaba la stat. Și, mai grav, nu fumez, deci nu fac pauzele lungi și dese, unde se pune țara la cale.
N-aveți idee cam ce debandadă am găsit.
M-a șocat încă din primele zile să văd mașini plimbându-se pe aleile muzeului sau parcate pe spațiul verde. Un domn „cu treabă la administrativ”, umbla din birou în birou să vândă bijuterii. Un dute-vino de lume neidentificată umblând prin muzeu, pentru că nu tu regulament de intrare, nimic. Sat fără câini.
În fine…
Sunt contradicții la tot pasul: avem două mașini si șofer, dar nu și un utilaj cu care să cărăm lucruri dintr-o parte în alta, pe cele 16 hectare. Laptop de ultimă generație la manager, pc-uri vechi si proaste la pază. Pe hol zac două imprimante performante, încă in ambalajul original, dar un scaner pentru digitalizarea arhivei n-avem. Imprimante peste tot, zici că suntem tipografie.

Un singur tâmplar ar trebui să facă întreținerea întregului muzeu. Fără un minim de scule, multe aduse de el de acasă. Cară de colo colo lucrurile cu o roabă veche și un căruț țărănesc primitiv. Nu avem scară, schele, scule, dotări de atelier pentru reparatii. Bani de cuie? Nu. Sat de gospodării dar fără gospodari.
Colegii muzeografi sunt faini, dar i-am găsit prin birouri făcând hartogaraie, nu neapărat meseria lor. Evenimentele culturale sunt aproape toate externalizate. De fapt, totul este externalizat către firme, unele chiar bune, dar noi, atunci, ce mai facem? Hârtia mai presus de toate.
În fine…
Ajungem si la primele măsuri, începând cu una simplă, de bază: ședință de lucru obligatorie, luni dimineața, să știe dreapta ce face stânga. Apoi regulamente și proceduri noi, planificare, control, decizii, dispoziții. Toate întâmpinate cu NU în brațe: nu se poate, la noi nu e ca la privat, noi așa nu am mai făcut până acum, nu sunt de acord, la noi nu se va respecta niciodată, dvs. nu știți că nu sunteți de la stat. Adică, cum?

Apoi, potop de probleme. S-a stricat un flotor, 1000 m3 de apă pierduți, buni de plata. Facturi de zeci de mii de lei la utilități, vin acum după 2 ani. Rămânem fără apă în lac că s-a spart o țeavă. A plecat contabilul șef, n-avem viza CPF. Pierdem banii de finanțare că n-am trimis solicitarea de plată. Dăm banii înapoi că nu s-au făcut investițiile. OG52, depășim plafonul și nu mai putem plăti nimic.
În fine….
Pentru așa ceva n-am o rețetă secretă sau o baghetă magică, deci dacă n-ați văzut nicio minune, va zic ca n-aveati cum. Am pornit pe un drum lung și anevoios, cu multe obstacole, unde e nevoie de multă muncă și de sacrificii, nu se poate altfel, dar cred ca e drumul corect. Iar pentru mine personal a fost luna de acomodare. Si de nesomn.
Ce va urma?
Ori la bal, ori la spital!”